Din amintirile unui visător

„Dar cum te-aș putea tulbura cu rănile mele? Cum aș putea îngădui negrului nor al durerii mele să umbrească seninătatea fericirii tale, ori să strecor reproșuri zadarnice și aducătoare de mîhniri în sufletul tău ? A-ți încerca inima cu remușcări ascunse, silind-o să bată îndurerată tocmai în culmile supremelor ei bucurii…O, asta niciodată, niciodată ! Fie ca bolta înstelată a cerului, pe sub care călătorești, să strălucească de-a pururi limpede ; fie ca zîmbetul tău gingaș să fie mereu numai lumină și împăcare ! Fii binecuvîntată pentru acea clipă de fericire, de încîntare sublimă pe care ai dăruit-o unei alte inimi însingurate și recunoscătoare !
Doamne ! O clipă doar !
O întreagă clipă de încîntare sublimă… Oare nu e de ajuns chiar și pentru o viață de om”