Sâmbătă pustiulică de mai sus m-a oprit pe străzile din Sighișoara să mă întrebe dacă nu vreau nuci. Sunt 10.000. A fost imediat corectat de alt prichindel: 4 la 10.000. Am zis nu!
Acum câteva secunde am auzit la radio îndemnul unui „nenea” să mergem să decojim nuci verzi.
Mi-am dat seama că anul ăsta e primul an în care nu am mâncat nuci și nici nu cred că o să am ocazia să mă fac negru pe mâini. Până în clasa a 8-a treceam în fiecare zi pe lângă câțiva nuci și în această perioadă aruncam cu ce apucam în nuc sperând că-mi va cădea vreo nucă. De obicei aveam noroc. Cele mai multe nuci veneau însă de la bunici. De la nucul din grădină. Un nuc imens, singurul copac din grădină în care nu am reușit să mă urc până acum.
În ultimii trei ani am mers la Băișești (nu știu de ce dau nume dar sună bine, bunica stă în Berchișești, cu sh :D) la sfârșitul lui Septembrie pentru a bate nucii. Avem doi acolo. E o plăcere să stai în vârful nucului (ăștia sunt puțin mai mici dar oricum au 8 metri) și să arunci cu nuci în cei care trec pe jos 😀 (există scuza că a căzut pur și simplu). Anu ăsta fără nuci scuturați, deși cine știe ce o să fac peste 2 săptămâni când o să trebuiască să merg acasă pentru 2 zile… Dacă mă duc să bat nucii promit că aduc câte 4 nuci pentru fiecare 😛