Invatand…

E ca și cum ai sta pe marginea balustradei și ai privi în gol peste vârful a mii și mii de brazi și te întrebi dacă capul tău ar lovi ceva înainte de a se strivi de stâncile de jos. Apoi vezi un porumbel ajuns prin nu știu ce minune la 1600 M și îți dai seama că pe culoarul tău de zbor, neprogramat dinainte, ar putea apărea porumbelul acela gri care probabil că și-a programat zborul cu câteva săptămâni înainte. Așa fac toți porumbeii. Din când în când îi mai vezi sărutându-se pe băncile întunecate din parc sau ținându-se de mână pe câte un pod suspendat. Suspendat… și asta ar fi o soluție… un pendul suprarealist, care adesea se confundă din diverse motive care îmi sunt străine cu supra-matematică, care să aibă o mișcare sinusoidală într-un plan normal la suprafața pământului. Clar… asta e soluția… va trebui însă să vedem la ce.

Doi cercei albastri de culoare verde. Nu e prea sinusoidală mișcarea dar niciodată nu am fost prea bine în stare să recunosc culorile… mai ales albastrul de verde. M-am luat cu vorba și am uitat de zbor și mai ales de ce am ajuns aici. Cred că din cauza mapei galbene cu o etichetă pe care sunt scrise cuvinte obscene într-o limbă profană. Prea multe cuvinte pentru a descrie niște dungi negre, o bretea neagră, un tricou alastru, o fustă maro și niște cizme oribile. Să nu uităm de zâmbet și de lumina de la geamul de la 5. E întredeschis și se vede alarma de incendiu. Acum ceva timp îmi doream să fac dragoste pe biroul pe care nu l-am văzut niciodată dar între timp nu mai vreau decât să mă tund, să tai toate legăturile de rădăcinile străine care mai mă leagă încă de ideea de mine, care mă trag mai aproape de un viitor demn de-așa prezent… Prostii. Tastatura asta a înnebunit și a început să scrie de una singură doar de dragul de a mai spune ceva în timp ce în urechi îmi sună… Sună. Trebuie să răspund.

Nu era nimeni. Mi-ar fi plăcut să spun că era „iubirea” dar sună prea bine așa că trebuie să recunosc: era un țăran din Spania care m-a întrebat ce mai face nevasta-sa și că dacă tot mă culc cu ea să nu o las să-i trimită mesaje de dragoste de pe telefonul meu. I-am zis că nu cunosc nici o Saveta dar că va fi plăcerea mea să o salut.

Am revenit cu picioarele pe pământ: nu mai sunt la trei ci am coborât pentru a-mi savura porția de aroganță asortată cu trei litri de flori galbene și o garnitură de măceșe. Din totdeauna mi-au plăcut măceșele dar cu toate astea nu am fost niciodată în stare să scriu corect gramatical. Niciodată nu am știut unde să pun cratimele și câteodată depun un efort supraomenesc pentru a scrie Z sau J. Japada… nu Zapada… Zucarie… Jucarie. Whatever. Din multitudinea de sunete nu puteau alege și ei ceva care să nu semene atât de mult între ele? Dacă aș fi sigur că nu m-aș confrunta cu aceeași problemă, sau una asemănătoare, m-aș apuca de învățat zaponeja și m-aș muta în zaponia ca să vorbesc cu zaponeji.

Mă întreb și vă întreb: care e diferența dintre un castravete mic și un pui de castravete? Adesea în timp ce mă plimbam prin porumb mă întrebam lucrul ăsta, și inevitabil ajungeam la următoarea întrebare: dacă aș avea de ales între a călca pe un castravete mare dar mic și un pui de castravete… răspunsul rămânea inevitabil fără întrebare. De fiecare dată călcam pe vitele pepenilor și mereu eram certat de bunica. Ce vremuri! Ce gust are ceapa când o scoți din pământul rânced… aproape la fel de ceapă ca salata cu macrou marinat pe care mi-am făcut-o acum câteva zile… Devin nostalgic și nu e bine… ar trebui să-mi mănânc eugenia gândindu-mă la straturile verzi și la Părul din spatele grădinii, să mă întorc la scaunul meu negru cu mintea la crengile de pe care aruncam cu pere în căruțele care treceau pe drum. Aș putea și acum să arunc din când în când cu idei în sus și să sper că le prind tot eu. Dar dacă ajung la altcineva… atunci ce mă fac? Nu aș vrea ca una din ideile mele să ajungă la una dintre tipele de la ASE care mă vor înconjura. (nu o luați ca pe o ofensă dar nu cred că ar ști ce să facă cu o cireașă verde care strigă din minut în minut „CucuRigu… CucuRigu”)

Nimic nu mai e ca acum câteva secunde… ups… ce-a ieșit. Fie șterg, fie spun că a fost o explozie de dimensiuni cosmice urmată de o explozie interioară ce a dus la distrugerea vieții în Univers. Mai bine aș șterge căci a doua variantă e destul de puțin plauzibilă. Presupuneți că am șters începutul atât de evident și banal. Bănuiesc că a început să se vadă că nu vreau decât să scriu fără a avea însă despre ce sau cu ce. Aș compara cu Seinfeld în care este vorba despre „nimic” dar ar fi ca și cum aș merge la domnișoara din față și i-aș șopti ce mi-a zis tipa din metrou.