Elefantul a dispărut

— Avea vreun semn distinctiv?
— În afară de trompă?
— Dom’le, ceva care să-l deosebească de alți elefanți.
— Da’ ce, ați găsit mai mulți? Noi am pierdut doar unu’…
— Și circu’ tot unu’. Și primaru’ vreo doi. Nu mai găsești picior de elefant în tot orașu’. Deci l-ai recunoaște?
— Pe Sânziana? Dintr-o mie. Două tone de afecțiune. Mă-nțelegea mai bine ca nevastă-mea.
— Cine-i, dom’le, Sânziana? Eu vorbesc de elefant.
— Și eu la fel. Era fetiță.
— Bine, lasă asta. Dumneata ce crezi că s-a-ntâmplat?
— Cre’ c-a fugit cu circu’. Și io am fugit când eram mic. Până să se dumirească ai mei, eram deja la Focșani.
— Dom’le, concentrează-te. Cum să fugă un elefant așa, de capul lui? Ce motive ar fi avut?
— Nu prea mai era în apele ei de când cu Elisabeta.
— Elisabeta? Asta cine mai e?
— Girafa. Făcea senzație. Toată lumea venea s-o vadă. Lui Sânzi nu-i mai aducea nimeni mere. Așa am pățit și io când s-a născut frate-miu.
— Bine, bine, dumneata nu erai închis într-un țarc. Da’ elefantu’ cum a ieșit? L-ai lăsat descuiat?
— În douăzeci de ani n-am lăsat niciodată elefantu’ descuiat. S-a descurcat singură, că e deșteaptă. Și io tot singur am răzbit. Cu mâinile astea două.
— Dumneata cu mâinile. Da’ ea cu trompa?
— Dac-aveam io trompa ei, ajungeam departe. Nu mă opream la Focșani.
— Ce-are a face trompa? Doar nu descuia lăcate?
— Da’ ce nu făcea: își spăla singură cușca, ridica butuci, picta, și odată l-a salvat pe Marcel de la înec.
— Cangurul?
— Nu dom’le, fi-miu. Murea dacă nu era Sânzi.
— Hai s-o iau altfel. Știi sau nu unde e Sânziana? Ăsta…elefantu’?
— Dacă nu e la circ, atunci nu știu. Sper s-o găsiți și s-o aduceți înapoi acasă. Locul ăsta n-o să mai fie la fel fără ea.
— Dom’le, treaba-i următoarea. As’ noapte între 12 și 2 ai fost văzut cărând un elefant. Cum comentezi?
— Și ce legătură are asta cu Sânzi?