Aseară eram în Club A și mi-am dat seama că au trecut exact zece ani, plus/minus câteva zile, de când am fost întrebat ce vreau să fac peste zece ani. Am mai povestit de asta: vroiam să mă simt bine în pielea mea. Mi-am adus aminte de asta pentru că am realizat că-mi trăiesc visul din liceu.
Nu am casă, nu sunt căsătorit și nici copii nu am, nu am mașină și nici măcar carnet, după opt ani în aceeași corporație sunt „tot tester” (citând o fostă prietenă cu care am ieșit recent la bere), nu am publicat nicio carte dar cu toate astea nu prea am de ce să mă plâng.
În dreapta noastră era un tip ieșit la agățat. Într-un final a convins o copilă să danseze cu el și în scurt timp dansau lasciv chiar lângă noi. M-am tot uitat la ei așteptând primul lor sărut. A trecut mai bine de un an de când am trecut prin emoțiile primei atingeri de buze. Mi se făcuse dintr-o dată dor de senzație, de incertitudinea legată de reacția ei, de limba cu care nu știi exact ce să faci. Aș fi vrut să fiu în locul tipului.
Erau câteva tipe pe care le-aș fi sărutat; sânii unora păreau extrem de promițători și aș fi vrut să-i simt în palmele mele; cu unele tipe ar fi fost interesant de ajuns în același pat. Important însă e faptul că n-aș fi dansat cu o altă tipă și nici n-aș fi vrut să mă trezesc lângă altcineva. Mă simțeam bine în pielea mea pentru că dansam și mă sărutam cu cine trebuie.
Cât de ciudat e să fii fericit. Mă uitam la grupul de tipi ieșiți la agățat și eram puțin gelos pe ei. Uneori speranța că n-o să dormi singur în noaptea asta e mult mai puternică decât siguranța unui pat împărțit cu persoana pe care o iubești. Încă mi-e greu să înțeleg cum am ajuns aici. Da, am o vârstă, dar nu înțeleg când am renunțat la confortul singurătății și tristeții existențialiste. Era atât de ușor să mă plâng de lipsa împlinirii; e atât de greu să conștientizezi că îți e bine.