Au trecut câteva luni de când nu am mai scris despre mine; a trecut ceva timp de când nu am mai scris pur și simplu. Ați citit textele care au ieșit între timp, dar cred că v-ați dat seama că sunt scrise de un Gelu care scrie pentru a scrie, nu sunt scrise de idiotul de acum opt ani care nu auzise de ideea de jurnal așa că a început să scuipe confesiuni pe internet. Da, e drăguț să citești povești cu diacritice și texte peste care am trecut de cel puțin trei ori înainte să le public, dar nu la asta mă gândeam când, acum o eternitate, am cumpărat domeniul sau când am început să scriu pe 360. Atunci era mult mai simplu: tastam gânduri apărute la întâmplare și publicam imediat. Asta încerc să fac și acum, oricât de greu ar fi la a 6-a bere din sâmbăta asta.
Aseară mi-am dat seama că am renunțat, fără să îmi dau seama, la un lucru care mă definea acum doi ani. Nu mi-am dat seama când s-a întâmplat asta. Din fericire nu e vorba de un lucru de care eram mândru dar, oricum, m-a surprins faptul că m-am schimbat pur și simplu. Nu am realizat niciodată momentul în care nu am mai folosit o expresie care mă definea atunci, dar care ofensa pe mulți.
Stabilitatea asta mă omoară în momentele în care vreau să fiu „creativ” „pur și simplu”. Am mai zis asta, dar moartea ideilor mărețe e o relație în care până și tu crezi. Ceva de genul e și situația în care mă aflu eu acum. De fiecare dată când stau în față tastaturii mi-aș fi dorit să fiu un tip singur care nu știe cum să facă rost de bani de bere. Ar fi fost simplu, cel puțin pentru partea cu scrisul.
Pentru cei care au rezistat până aici și nu și-au dat seama că scriu de dragul de a scrie am un mic secret de împărtășit: acum scriu de dragul de a scrie; nu am nicio idee genială de povestit.
Acum că sunt singur pe pagina asta vreau să-mi aduc aminte că au existat momente în care am simțit că spun lucruri geniale. De obicei asta se întâmplă după a 11-a bere, dar, la un moment dat am fost treaz și am simțit asta. Eram pe malul Oltului, nu știu dacă pe cel cu perfectul simplu sau pe celălalt și pustanii de liceu se înecau sub ochii mei. Eu citeam din Bukowski, colecția de povești de la Rao, în timp ce o tipă, relativ bună de cucerit în alte împrejurări, stătea deasupra unui tip scos cu greu din apă. Ați crede că încerca să-l resusciteze, ținând cont că nu mai respira după ce a stat cinci minute sub apă, dar nu, ea repeta niște replici dintr-o adaptare după Romeo și Julieta. Aș fi reținut din ceea ce zicea dacă nu aș fi fost șocat de faptul că ea nu era singura care încerca să salveze pe cineva prin tehnica pe care hipsterii o numesc „resuscitare prin clasicism”.
În jurul prosopului meu stăteau zeci de liceeni aproape morți. Deasupra fiecăruia dintre ei stăteau tinere recitând versuri din Shakespeare. Ar fi fost un flashmob de-a dreptul genial dacă nu ar fi murit toți cei ce erau resuscitați cu poezie. Mi-am ridicat prosopul în momentul în care au ajuns primele ambulanțe. Nu vroiam să fiu părtaș, mai mult decât am fost, la povestea adolescenților înecați în Olt. Eram încă în concediu, nu voiam să pierd niciun minut răspunzând întrebărilor celor de la poliție sau reporterului de la ProTv.
Între noi fie vorba, toată povestea a pornit de la faptul că cei 13 liceeni morți doreau să cucerească aceeași tipă. O gagică, Andreea, care la ieșirea cu clasa le-a zis colegilor că se va săruta cu cel care va reuși să stea cel mai mult sub apă. Erau 27 în clasă. 13 mureau, 13 resuscitau prin Shakespeare, Deea o sugea extrem de bine când a ajuns prima ambulanță.