Nu mai trebuie să fierb pastele în timp ce ea prepară sosul. Nu mai trebuie să facem dragoste după ce terminăm de luat masa. Nu mai trebuie să trimit mesaje liniștitoare la fiecare treizeci de minute. Nu mai trebuie să fac niciunul din lucrurile astea.
Pot să stau în continuare aici și să beau. Pot să fumez fără să simt vreo privire îngrijorată. Pot să mă masturbez în liniște fără să mă gândesc la faptul că diseară nu o să am chef să o satisfac. Pot să mă cac cu ușa deschisă ca să ascult mai bine radio-ul din bucătărie.
Au trecut vreo douăzeci de ani de când nu am mai avut senzația asta. Nu prea știu ce să fac cu ea. Aș lua-o cu mine în Vamă, dar am auzit cu toții că nu mai e cum a fost. Eu nu prea am de unde să știu; am fost acolo ultima oară acum 18 ani când am cerut-o. Eram la un bătrân în curte și a apărut un „noroc” zburător. Mi-am dorit cu voce tare să ajung să mă căsătoresc cu ea. A zis „Da”, fără să aștepte o întrebare oficială. Ne-am luat în curtea aia o lună mai târziu.
Ultimele ei cuvinte au venit acum o săptămână. Au fost influențate, clar, de-un film pe care îl văzusem cu câteva zile înainte, în rezerva ei de la Municipal. Mi-aș fi dorit să moară într-un mod mai original. Săraca artistă nu mi-a zis decât să-mi trăiesc viața, că sunt tânăr, înainte să apară asistentele să o ducă să moară în altă parte.
Patru zile de la înmormântare. Da, sunt puternic. Am aruncat toate pungile de paste; am aruncat provizia de Izvorul Alb și am înlocuit-o cu Borsec. Am ars toate cearșafurile în mijlocul sufrageriei; o să chem o echipă să înlocuiască parchetul și să dea cu var. Ce bine că pot să arunc tot ce-mi aduce aminte de ea. Din fericire nu a rămas nimic care respiră. A avut uterul ei grijă de asta. Actele premergătoare adopției au fost primele aruncate peste hainele ei, predominant galbene, care au tot ars în fața mea.
Sunt totuși puternic. Toate astea s-au dus. În sfârșit liber cu totul. Dacă e să iei în calcul statisticile aș mai avea vreo 36 de ani să găsesc pe cineva care să o înlocuiască, așa cum și-a dorit. Nu trebuie să mă grăbesc. Încă mai țin minte ce îmi doream când ne certam la începuturi. Îmi plăcea să o țin în brațe, nu mă înțelegeți greșit, dar îmi era totuși poftă de începuturile din A.
Clubul încă mai există. N-am mai intrat în beciul ăla de o mulțime de ani. Pe vremea aia încă nu aveam niciun fir alb de păr. E o miercuri seară așa că probabil o să fie gol, nu m-ar surprinde să fie chiar închis. Acum există atât de multe opțiuni încât m-aș mira să mai aleagă cineva locul ăsta. La știrile de la ora 7 mai arătau imagini din cluburi și toate păreau așa moderne și altfel decât cele în care mergeam. Sigur o să fiu singurul rătăcit.
E două dimineața. Locul nu e gol și arată ca pe vremuri. Același beton, aș putea jura că până și același pișat inundă buda de la băieți. Lumea s-a schimbat. Simt nevoia să-mi pipăi portofelul la fiecare treizeci de secunde la vederea dubioșilor care mă înconjoară. Par însă a fi preocupați doar de mișcările lor ciudate. Din boxele date mult prea tare se aude muzica studenției mele, dar mi-e greu să înțeleg dansul celor din jur. Pe vremea aia pe The Clash luai o tipă la învârtit, nu te mișcai de pe un picior pe altul cu o sticlă de bere în mână.
O fată stă la câteva beri de mine. Nu se antrenează în dansul ridicol din mijloc. Își bea berea în liniștea ei, conectată la telefon. Chipul fetei îmi aduce aminte de al Mariei la începuturi. Când am observat-o prima oară nu trimitea mesaje, dar pur și simplu era în altă lume. În Clubul Arhitecturii am dansat pentru prima oară. Cred că am luat-o prin surprindere. Nu a avut timp să spună „Nu” înainte să se învârtă cu mine pe un rock-n-roll dubios. După a treia piruetă nu a mai avut nicio șansă.
Acum nu mai e atât de simplu. Ea e tânără, eu sunt eu. Aceeași muzică, eu nu am mai dansat de mult, ceilalți se clatină de pe un picior pe altul. Ea moartă, eu aproape beat printre copiii pe care nu i-am avut. O știu, i-ar plăcea să mă vadă acolo, ca pe vremuri, așa că îmi las berea și iau mâna copilei. Nu o las să se sperie, suntem deja în mijlocul unei piruete când își dă seama că dansează cu cineva aproape cărunt. O las pe spate iar ea își transformă grimasa într-un zâmbet. Se lasă și ea pradă ritmului; picioarele ni se mișcă la o distanță constantă de cinci centimetri unul de celălalt. Degetele mele îi ating, în schimb, spatele descoperit. Piele fină și catifelată a cărei atingere am uitat-o.
Maria și cremele ei apar când îi țin corpul fetei paralel cu betonul clubului. Încearcă să fie ca-n tinerețe în timp ce eu țin tinerețea în brațe. Aproape că o scap, dar dând vina pe niște bere vărsată îmi revin și par la fel de lucid ca puțoiul care dă pe gât un pahar de lichid galben. Copila nu spune nimic, se lasă pur și simplu condusă ca și cum aș ști ce fac. La a patra melodie pe care nu o știu mă dau bătut și o conduc lângă tejghea.
Stăm unul lângă celălalt fără să ne spunem niciun cuvânt. Încă nu știu cum o cheamă și mi-e frică să aflu câți ani are. Ea și-a recuperat berea și bem în paralel fără niciun fel de interacțiune. După trei melodii o iau cu mine și o scot afară. O apuc de mână și o duc într-o crâșmă încă deschisă. Comand două beri. Și apoi încă un rând.
Într-un final începem să vorbim. Eu aflu că o cheamă Andreea, ea că sunt văduv. Cum sună asta! Mă așteptam să fugă de spaimă; rămâne însă în fața mea. Mă ascultă pur și simplu. După încă două beri încă face asta. Nu a zis niciun cuvânt. Eu în schimb, am profitat de situație și i-am zis tot ce mi-a rămas pe suflet. Moartea Mariei pare acum doar un mic detaliu în toată povestea pe care copila o absoarbe cu ochii ei albaștri.
Într-un final mi-am încheiat monologul și liniștea ne-a înconjurat din nou. Prima ei întrebare a venit la scurt timp.
— Și totuși, cum ați rezistat atât de mult timp? Pare că v-ați iubit extrem de mult. Cum e posibil? Mie mi se par șase luni prea mult, dapoi douăzeci de ani?
Îmi era imposibil să-i răspund. Ce m-a ținut lângă ea atât de mult timp? Clar nu au fost copiii. Nici măcar inerția. Maria avea felul ei de a se reinventa și de a-mi suporta capriciile. Micile excentricități și marile abateri de la canoanele impuse. Îmi aduc și acum aminte privirea ei lipsită de regrete când m-am întors după șapte zile din pribegia mea din deltă fără să-i spun nimic înainte să mă urc în trenul spre Tulcea.
— Pur și simplu. Ne-am avut unul pe altul și nimic nu a mai contat. A fost exact ce căutam înainte să-mi dau seama că eu caut ceva. Dansa, era frumoasă, mă înțelegea, nu vroiam ceva mai mult. M-a ajutat, probabil, faptul că atunci când am găsit-o nu căutam nimic. Era altfel prin 90.
— Și eu caut. Nu neapărat în seara asta, nu neapărat pe tine, dar ar fi atât de fain dacă ar fi cineva cu care să împart aceeași poveste.
— Aceeași poveste? Ea e sub doi metri de noroi acum. Nu e nicio poveste cu final fericit sau ceva de genul. Ea a murit; eu beau bere cu tine.
— Dar nu ai plecat. Caut pe cineva de lângă care să nu vreau să plec după câteva luni.
— De ce aș fi plecat? Nu m-am plictisit niciodată, și dacă am făcut-o, mi-a trecut până a doua zi dimineață. Îmi plăcea să o țin în brațe, dar fără să mă obsedeze. Am văzut atât de mulți prieteni pierzându-se în gelozii ieftine. Am avut fiecare spațiul său. Fără încredere nu am fi rezistat cu siguranță. Cred că dacă ar fi să o compar cu ceva, relația noastră a fost ca cea pe care o am cu berea. Nu mă plictisesc de ea chiar dacă o beau în fiecare seară. Aș putea trăi fără ea, dar nu are sens. Da, am câteva kilograme în plus din cauza ei, dar mai e mult până ajung la o sută. Beau în medie șase pe zi, dar nimeni nu ar putea să mă numească alcoolic. Dacă luam antibiotice puteam să plec în delegație o săptămână fără să ne facem griji că vorbim doar foarte puțin o dată la câteva zile. Au mai fost seri sau dimineți în care mi-am spus că nu mai beau niciodată, dar la șase o luam în brațe și îi sărutam fruntea. Da, mi-e dor de Maria, dar nu e vina mea că a plecat. Dacă doctorul îmi zice că o să-mi moară ficatul, o să beau apă plată cu lămâie de acum.
— Să mai bem o bere pentru asta!