Vama nu mai e ce a fost. Nu mai există sentimentul de împlinire pe care îl aveam atunci când vegetam singur prin crâșmele de aici. Ceva s-a schimbat. Anul trecut am venit de două ori singur pe aici și a fost exact ce îmi doream: angoasă, depresie, neputință, tristețe. Într-un singur cuvânt: echilibru. Am vrut să ajung și anul asta la sentimentul ăsta de împlinire. Să vin și să fiu doar cu mine. 50 de ore de pseudo singurătate, să mă bucur că nu trebuie să țin de mână pe cineva sau să sărut, să nu fiu obligat să mă simt bine, să fiu la ani-lumină de orice sentiment de fericire. Am venit, am poposit singur cu o carte pe o terasă pustie și nimic. Nimic. Nicio angoasă, niciun sentiment nobil de tristețe, nicio depresie, nimic. Un singur sentiment, o singură întrebare care îmi tot trece prin cap: „De ce dracu stai singur ca prostu?”
Singurătatea nu mai e ce a fost. Mă foloseam de stâlpul umbrelușei sub care stăteam ca să mă redescopăr. Acum am văzut-o doar ca pe o bucată de lemn care nu poate fi învârtită pe ritm de salsa. Mi se părea normal să stau singur pe plajă deși aveam o mulțime de prieteni dragi pe o rază de doar câteva sute de metri. Azi, însă, în loc să-mi savurez berea în liniște am preferat să socializez. Nu neapărat pentru că îmi era dor de prietena pe care nu am mai văzut-o de mult, dar mai ales pentru că am început să-mi asum rolul de animal social. E greu, fac pași mici.
Sânii nu mai sunt ce au fost. Mă uitam la străina topless de lângă mine și nu-mi spuneam decât „Drăguț!”. Niște carne cu sfârcuri. Nu i-aș fi mângâiat; nu i-aș fi sărutat; nu aș fi ejaculat pe ei. Am vrut să o întreb dacă a citit ceva de Murakami dar mi-am dat seama că nu are rost. Erau șanse minime să înlocuiască dansul cu umbre. Nu ar mai trebui să depun atât de multă energie ca să fug de fericire. Cred că devin prea bătrân ca să mai fiu în stare de asemenea efort. Încerc să mă scuz și să-mi zic că există și lucruri mai rele decât ea; mi-e frică că nu încerc decât să mă mint.
Bodegile nu mai sunt ce au fost. Stăteam singur într-una în Genova și mă tot uitam la ceas. Când am stabilit că stau o oră și apoi mă întorc la ea mi se părea prea puțin. Mult prea puțin timp pentru a-mi savura obsesiile. După nici 10 minute mi se părea o infinitate fără sens. Eram în concediu, eram fericit, și nu din cauza monologurilor interioare.
Nu mai sunt ce am fost. Poate că am îmbătrânit; poate mi-a venit mintea la cap, sau poate pur și simplu nu mai urăsc fericirea atât de mult. Cine știe, poate o să încep să râd la bancurile la care restul se țin de burtă. Până una alta, stau singur într-un bar din Vama și nu e chiar așa de rău deși nu mai sunt acel Gelu.