Tema sună cam așa: „Scrieți un text pornind de la următorul vers: ‘Revulter cun darmut as miunt rifti'”
M-am trezit singur și plin de nisip. În jurul meu nu se găsesc decât deșeuri. Unele dintre ele sunt reciclabile, altele doar biodegradabile. Nu pot să mă decid din ce categorie fac eu parte. Cel mai simplu ar fi dacă aș fi din a doua, dar dacă, prin absurd, aș rămâne aici, nemișcat, oasele mele ar mai trăi și peste mii de ani. Sunt, deci, sper, din a doua categorie: reciclabil. O să fiu pus într-un container verde, sau albastru, și după un scurt proces de reeducare o să mă trezesc altcineva.
Aici, însă, nu există niciun container; există doar marea în care vomiți ca să te degradezi; să te biodegradezi puțin câte puțin. Locul ăsta însă e foarte bun de eșuat; o poți face oriunde și cu oricine; cu oricare din tine. Pe Cris l-am descoperit ultimul și e cel mai greu să scap de el. A venit pur și simplu și nu a mai vrut să plece.
Acum o seară mă țineam de geamandură și încercam să țin pasul cu oamenii care pluteau în jurul meu. Nu știu din ce erau făcuți și ce îi motiva să stea deasupra apei, dar eu mă țineam cu disperare de bula de aer captivă în masa de plastic. Eu nu eram motivat de nimic, doar captiv. Un plastic roșu decolorat cu puncte negre de la mucurile de țigară ce se degradează în mai puțin de 2 zile în apa sărată.
M-am tot pișat în mare dar niciodată mai mult de atât. Mi-era frică să nu plutească și să ajungă la un moment dat lângă colacul unui prichindel care să ia bucata de rahat în gură doar pentru că promite a fi ciocolată. Marea mă ajută să mă simt liber. Lumea e a mea pentru că pot, simultan, să-mi iau coaiele în mână și să privesc umbrele dansând pe plaja mizeră. Asta e libertatea de rahat pe care mi-o doresc.
Am ajuns la mal. Sunt una din umbrele ce simulează libertatea în jurul unui stâlp. M-am lăsat purtat de un val și am eșuat din nou aici. M-au întâmpinat cinci puli blege ce desenau inimioare pe nisipul deja ud. M-am ridicat cu demnitate, mi-am căutat chiloții și am început să dau din cap și să-mi mișc picioarele. Oricât de mult aș vrea să fug, lumea mea încă nu se vrea descoperită. Mai stau aici. Mâzgălesc cu sfârcuri pe sinapse și-mi imaginez cum e să te albastru până la capăt.
Portocaliul de la cinci patruzeci și trei scoate ce-i mai rău din mine. Îmi vine să mă arunc din nou în apă. Norocul meu e că cinci brațe se țin strâns de gâtul meu. Cunosc doar unul dintre ele. E al lui Cris. Avea aceeași culoare ca și țiganul care a murit sub ochii mei când aveam 5 ani. Cerșea în fiecare zi în fața magazinului de pâine de la Fortuna. În acea zi a întins mâna în fața copilului ce eram și a murit. Pur și simplu. Care erau șansele ca un puști să-i dea banii de înghețată?
Valurile sunt atât de verzi încât nu mai rezist. Mă caut prin slip și nu găsesc nicio monedă. Mă arunc asupra portofelului tipului de pe cearșaful de lângă și găsesc două monezi de 50 de bani. Le iau și mă îndrept spre prima tipă topless pe care o văd: v-ați uitat restul, domniță!