Povestea Marianei

Pe Mariana am cunoscut-o din greșeală în Argentin. Întâmplător era la masă cu o tipă cu care aș fi vrut să fac sex așa că am ajuns să dăm noroc. Tipa care zâmbea în rusă, nici forma sânilor nu era de neglijat, m-a atras spre masa lor dar a plecat la scurt timp așa că am rămas doar eu cu Mariana.

Nu vreau să vă plictisesc foarte mult așa că mă rezum doar la o poveste, de spus până se termină un fund de bere. Suntem în Argentin, ce dracu. Să revenim: am rămas cu Mariana la bere și nu prea aveam ce să ne spunem. Ea se plângea că iubitul ei a plecat în Vama fără ea, deși era aniversarea lor, iar eu încercam să-i explic că deși e ciudat ce a făcut, nu e nimic de condamnat, cel puțin nu în modul dramatic, aproape tragic, în care relata ea lucrurile.

Discuția asta, despre responsabilitățile unui prieten bun, a durat câteva zeci de minute. Toată conversația, între doi oameni care nu se cunosc, a ajuns la alt nivel în momentul în care a ajuns să fie despre spital. Eu nu judec, sunt puține lucruri care mă surprind, dar ce urma să-mi spună Mariana urma să mă șocheze, mai ales că până atunci eram, cât de cât, avocatul tipului.

Nivelul meu de înțelegere s-a schimbat aici:

— Am înțeles de ce nu a venit la spital, dar totuși, să plece în Vama de aniversarea noastră?

Am cerut și am aflat detalii. Ea mi-a povestit episodul cu o foarte mare detașare, dorind să se întoarcă la drama vieții ei: el a plecat în Vama deși era ziua lor! Eu eram șocat de faza cu spitalul. Poate că sunt eu mai ciudat dar mi se părea că e mai natural să te superi, fără să poți să treci peste asta, pe faptul că te-a bătut cât să stai internată o săptămână, și nu neapărat pe faptul că a plecat în Vama fără tine. Oricât de magic ar fi la stâlp.

Mariana era însă diferită. Pentru ea nu contau lucrurile omenești, cum ar fi oasele rupte, ci faptul că el era la mare fără ea. Am încercat să-i spun că oamenii mai simt nevoia de libertate, să plece pur și simplu, dar nu înțelegeam cum a ajuns să fie în continuare cu cineva care a băgat-o pentru câteva săptămâni în spital. Am întrebat-o. Ea mi-a zis că pur și simplu îl iubește, că a fost doar o scăpare, că era într-o oarecare măsură și vina ei, prea l-a bătut la cap în seara aia.

În demența mea de pseudo balcanic needucat aș putea înțelege, mai ales că și om care se simte prost că tipa la cineva ca tine gazul pornit jumătate de oră cât se chinuie să aprindă chibritul, o palmă dată în timpul somnului sau sexului, dar totuși, picioare în coaste și pumni în față? Asta eu nu înțelegeam iar ea nu înțelegea ce nu înțeleg. Pentru ea era totul clar: îl iubea, o iubea dar, marea problemă, de ziua lor a mers în Vama fără ea. Unele lucruri se repară prin spitale, altele nu.

Mi-am păstrat cu greu poziția de antropolog care nu judecă și nu am întrebat-o: „Femeie, ești proastă sau disperată?”. I-am spus doar că mi se pare ciudat că îl așteaptă. Ea mi-a confirmat asta. Credea că mă refer la escapada lui din Vama. Fiecare cu demonii lui.

După câteva luni am văzut-o din nou. De data asta era cu el, tipul cu marea. Păreau fericiți în cearta lor legată de draftul de Ursus, ceva legat de raportul cantitate/preț față de sticlă, și era aproape natural ca ea să poarte ochelari de soare în Decembrie. Cât a fost el plecat la baie am vrut să o întreb despre cum mai merge relația lor dar mi s-a părut deplasat așa că am tăcut. Cu toții. Până s-a întors și am vorbit despre Steaua.