Pofta de scris

Mi-e poftă să scriu pur și simplu. Să stau pe o terasă cu o bere ieftină în față și să tastez fără să am nicio temă de făcut și fără să-mi fac griji după aia legat de virgule, repetiții sau lipsa diacriticelor.

Mi-am comandat un meniu de 8 lei (4 mici, muștar, pâine și un draft de bere) așa că aș putea să-mi hrănesc și pofta de scris. E însă greu fără subiect dat atunci când dramele prin care treci ajung să se rezume la faptul că încă nu ai cazare în Vama de 1 Mai sau la faptul că zâmbetul ei te face să-ți lași berea tocmai începută și să te bagi în pat lângă ea ca să o strângi în brațe. Nu am prea mai avut momente de singurătate și asta mă întristează; am încercat să fug până în Cluj doar ca să ajung să acostez un tip care șchiopăta cu o medalie la gât, ca să-i aflu povestea, în loc să-mi văd de planul de a fi singur.

Sâmbătă seara m-am trezit printre tineri, că așa le spun la televizor când au câte un accident, între 25 și 33 de ani, cu toții posesori de apartament la periferia Clujului, cu vedere spre câmp, a câte unui copil de maxim 2 ani și care își știu fiecare celuilalt povestea. Mă uitam la ei și păreau mulțumiți cu universul lor, cu izolarea și clișeele, chiar și cu conflictele inevitabile ce apar în comunitățile astea mici. Eu mă simțeam din altă lume. Nu depinde nimeni de mine și nici eu de cineva, sau cel puțin așa îmi place să cred. Dacă ar fi să mă privesc prin ochii lor ar trebui să mă simt singur și trist. Din fericire nu o fac, în continuare mă simt bine în pielea mea cu toate micile complexe aferente.

Între timp am schimbat terasa. Berea mai scumpă dar adresa mai specială: Blănari 11. Am găsit cu greu un loc liber și din lipsă de spațiu, și pentru că s-a dovedit că am venit singur, am împărțit masa cu un bătrân. Am vrut să scriu dar am preferat să citesc fișele unor personaje din Târgu Jiu. Aș fi putut să ascult povestea bătrânului, care așteaptă un tip să-i dea banii pe lucrările de artizanat pe care i le-a făcut, dar prefer să-i opresc din fașă orice poveste de care ar vrea să scape. În mod normal i-aș fi dat măcar o țigară dar acum par arogant în fața lui tastând și trăgând aburi dintr-o chestie cu led. El are de recuperat 50 de lei și mie nu îmi pasă. Poate doar de faptul că aș fi vrut să împărtășesc momentul ăsta cu o prietenă dragă.

De când nu am mai scris aici a venit primăvara. Sper să nu mai fie ca ultima oară când am crezut că am scăpat de geacă și am ajuns să tremur sub plapuma cu febră și frisoane. Între timp l-am plictisit pe bătrân și a plecat. Am rămas singur la masă. Am auzit, sau cel puțin am citit, că așa îmi place. Probabil așa o fi. Primăvara se simte pe sub tricourile subțiri și cămășile cu destul de mulți nasturi desfăcuți cât să mă pot bucura și eu de priveliște.

Mă încearcă însă un sentiment ciudat de detașare. Deși forfota e aceeași ca în seara în care m-am îndrăgostit de Argentin, lipsește totuși Nebunul de Alb cântat la două mese mai în spate, ceva din magia locului a dispărut. Cu siguranță de vină nu e faptul că a apărut un articol despre locul ăsta într-o revistă de hipsteri culturali sau că dau cu 1.5 lei mai mult pe bere ci faptul că, cu teamă tind să recunosc, m-am schimbat și eu. Da, nu e niciun loc ca ăsta pentru citit și apăsat pe taste, oameni neînțeleși găsești la fiecare masă, așa cum mă percep de fiecare dată când mă uit în oglindă ce mă duce la șapte, dar nu mă mai aștept de la nimic din partea locului.

După cum s-a văzut și în seara asta tind să refuz destăinuri pe care le-aș fi devorat acum puțin timp, sfârcurile conturate prin maieuri sunt aproape la fel dar acum nu mai ascund nicio potențială poveste. Sânii sunt sâni, fundurile sunt funduri, lipsește doar povestea din mintea mea care să le lege de cearșaful cu ursuleți care îmi acoperă canapeaua. Nu am crescut, nu vreau să cred asta. Nu vreau să-mi cumpăr casă și nici să-mi iau carnet deci sunt același Gelu care se îmbată cu agitația de aici. Mi-e frică de faptul că lipsa de euforie mă va face să scriu și să gândesc la fel de monoton ca în momentul ăsta. Nu sunt pregătit pentru Carrefour dar nici nu simt că penetrând un corp nou aș ajunge să mă cunosc mai bine.

Simt nevoia de gudron dar mă mulțumesc doar cu nicotina. Lumea mă întreabă dacă m-am lăsat de fumat sau dacă vreau să încerc să fac asta. Le spun sincer că nu. De fiecare dată când răspund la întrebarea asta mă simt ca atunci când simt privirea acuzatoare a prietenilor vechi care mă văd cu aceeași față timp de mai mult de o lună. Normalul nu ar trebui să fie să te omori puțin în fiecare zi, nici măcar pentru mine, dar asta nu înseamnă că nu mă uit cu invidie la oamenii care trag cu sete dintr-o țigară. Ca să renunț la fumat m-am apucat de alergat. Ca să scap de obsesia noilor dimineți am început să o iau în brațe mai strâns. Sunt șanse mari să am 50% șanse de reușită.