Am început să mă gândesc la viața de după moarte, dacă îmi permiteți să îi spun așa, undeva prin generală. Accentul îl puneam mereu pe gestul eroic pe care îl făceam ca să o salvez pe Monica. Ceea ce inevitabil îmi aducea moartea, dar mai ales dragostea ei eternă, și mai puțin pe ce se petrece după ce încasam glonțul fatal. O priveam apoi plângând la mormântul meu, dându-și seama că mă iubise dintotdeauna. Cu trecerea timpului, atunci când visam cu ochii deschiși la moarte mă gândeam mai mult la momentul de după, îmi priveam de sus înmormântarea și le bântuiam pe persoanele care îmi duceau dorul. Nu m-am întrebat însă niciodată ce o să fac după ce toți mă vor uita. Cred că eram conștient de cât de infimă era posibilitatea să existe ceva după moarte, așa că nu avea sens să-mi bat capul mai mult decât o făceam deja.
Realitatea a fost mult mai puțin romanțată decât în visele mele de adolescent plin de hormoni sau decât în depresiile mele de corporatist dornic de atenție. Ea m-a lovit din plin la scurt timp după ce am împlinit 27 de ani. La propriu: am fost lovit de o mașină în timp ce încercam să traversez strada înainte să se facă roșu. Verdele clipocea ce-i drept, dar încă puteam să trec. Nu că ar mai conta. În dimineața aceea nici măcar nu vroiam să ies să alerg, dar mă simțeam vinovat că nu mă mai antrenasem de aproape o săptămână și se apropia maratonul din Cluj. Tocmai terminasem o tură de Herăstrău și mă îndreptam spre Aviatorilor când s-a întâmplat. Nu am simțit nimic. Am murit așa cum am trăit: pur și simplu. Ca un prost care nu se asigură când trece strada.
La început am crezut că va fi așa cum mi-am imaginat: că sufletul, sau ce dracu sunt eu acum, îmi va urma trupul peste tot. Mi-am dat seama că nu va fi așa în momentul în care am văzut mașina de la IML îndepărtându-se, lăsându-mă pe mine aici. Speram că o să pot să călătoresc peste tot, că o să pot trece prin ziduri și că lumea nu va mai avea niciun secret față de mine. Cât se poate de departe de adevăr. Sunt un nenorocit de punct, nici măcar nu știu dacă pot fi văzut, într-o intersecție aglomerată din București. Cred că putea fi mai rău; aș fi putut să mor în mijlocul pustietății sau, și mai rău, în Caracal. De bine de rău pe aici se mai întâmplă și lucruri interesante.
În primele zile a părut că toată povestea asta e o extensie naturală a ceea ce s-a întâmplat înainte. După ce trupul meu mutilat a fost luat, au apărut câteva persoane dragi mie care tot vorbeau cu polițiștii. Mai puține decât mi-aș fi imaginat, dar măcar tipele, folosesc pluralul ca să pară că au fost mai mult de două, au plâns. O mică consolare pentru faptul că am murit ca prostul. După două zile a venit și mama. Din câte am înțeles din discuția pe care o avea cu un domn destul de sec, ar fi vrut să pună o cruce cu numele meu undeva pe aici, dar i s-a spus că nu se poate, că aici e parc, vin copii, nu e un câmp unde să pui ce vrei tu. E mai bine fără cruce.
Nu pot trece prin pereți, dar măcar pot observa nestingherit oamenii din jur. Chiar alaltăieri am asistat la o ceartă conjugală între doi puștani de liceu. Nu am înțeles dramatismul iscat de faptul că el a împărțit o sticlă de 2 litri de Bucegi cu o tipă, dar probabil că eu sunt de vină, acum nu mai am nici măcar faptul că sunt în viață în comun cu ei. Nu am înțeles dacă se întâmplase mai mult decât atât, dar se pare că nici pentru ea nu conta asta. O deranja pur și simplu faptul că a preferat să se îmbete lângă alta. Ea îl tot înjura. El tot încerca să o pupe. Ea încerca să îl lovească. El încerca să o ia în brațe. Toate astea în fața corporatiștilor care se grăbeau spre metrou. Adorabili, amândoi. Mai ales tipa. Decolteul ei, ca să fiu sincer. Mă bucur și eu, din punctul meu infim, de razele de soare care au readus frumosul pe străzile Bucureștiului. Nu pot să vizitez Parisul, dar măcar am o perspectivă minunată asupra sânilor primăvăratici care se îndreaptă spre Herăstrău.
Dacă în timpul zilei pot să observ povești ca cea de mai sus, în timpul nopții sunt groaznic de singur. Câte un taxi rătăcit mai trece în grabă, niște câini se mai trezesc lătrând din când în când, unele cupluri intră în parc să-și bifeze fantezii, dar în rest e pustiu. Voi vă retrageți în cluburi sau în case, iar eu stau singur și mă întreb ce dracu puteam să fac diferit. Am decis de la început că ar fi trebuit să mă uit în dreapta înainte să sprintez pe zebră așa că acum, de exemplu, mă întreb dacă ar fi trebuit sau nu să cobor în anul 2 după tipa care mi-a zâmbit la metrou. Până acum mi-am imaginat cum ar fi decurs viața mea timp de câțiva ani din momentul acela dacă totuși aș fi coborât… Nu mă pot decide încă dacă ar fi trebuit să o părăsesc sau nu pentru tipa cu ochi albaștri, pe care aș fi întâlnit-o într-un club, când ea era plecată acasă. Știu, e cam penibil să-mi imaginez scenarii atât de complexe cu mine încă în viață dar trebuie să trec cumva peste faptul că sunt singur, al dracului de singur. Zilnic trec pe aici mii de persoane, dar nu mă poate auzi nimeni, sunt doar eu și mormanul de amintiri rămase după impactul cu asfaltul.