Străbăteam aproape inconștient străzile înguste din Kathmandu când am dat peste un bătrân care vindea pietre. Pietre și atât. Grămăjoare adunate, după spusele lui, de la poalele Himalayei. Erau 10 sau 15 rupee. Mi-am luat și eu o pungă cu gândul că îmi voi păcăli prieteni care nu își doreau magneți de frigider spunându-le că le-am strâns chiar eu de la mii de metri înălțime. Mi-am pus punga de pietre roșiatice în buzunar și am continuat rătăcirea care mă conducea cu propria voință.
Uneori aș vrea să fiu și eu așa. Să treacă toate lucrurile deasupra mea și eu să rămân. Ca pietrele celebrului cântec scris de acel cantautor a cărui nume îmi scapă. Poate voi puteți să fiți așa dar eu nu pot. Mie îmi pasă când o tipă la care nu țin pare fericită lângă cineva care nu sunt eu. Nu sunt atât de inconștient încât să nu-mi dau seama că dacă nu m-au sărutat pe mine au ținut piept torentului degeaba.
Aveam 11 ani când căutam pietre sub pietre și le duceam într-un loc mai sigur ca să le ascund sub alte pietre. Așa văd lucrurile acum într-un mod simplificat în încercarea mea de a lua în derâdere ce făceam înainte să ajung la pubertate. Privind obiectiv nu făceam decât să caut bucăți de marmură sub munții formați din plăci de beton aflați pe malul Moldovei și să le ascund sub pietrele desprinse din temelia unei cetăți neterminate pe coastele Obcinilor Bucovinei. Era comoara pe care o ascundeam pentru a fi folosită atunci când urma să fiu nevoit să fug de lumea care nu îmi înțelegea nevoile. Atunci era vorba de o comoară neprețioasă pe care o salvam din mâinile celor care nu înțelegeau. Nu înțelegeau și atât! Nu conta ce.
În cel mai mic buzunar al rucsacului pe care îl port mereu în spate am de ceva timp un mic cristal a cărui proveniență mi-e total neclară. Presupun că l-am primit ca și suvenir de la o prietenă care a fost într-o călătorie mai exotică, ca și răspuns la pietrele din Nepal, dar la fel de bine ar putea fi doar o piatră culeasă de mine de pe jos. Acum muchiile ei drepte lucesc lângă tastatură în lumina crâșmei în care mă aflu și nu transmit nimic. E vorba doar de o piatră care lucește din când în când și care în rest pare murdară și fără sentimente.
Le căutam să fie cât mai netede și cât mai subțiri. Credeam că asta e cheia succesului, că asta mă va face să fac cât mai multe broaște pe luciul de apă în fața căruia mă aflam. Credeam că ține mai mult de forma pietrei pe care o aruncam decât de tehnica pe care o foloseam atunci când îi dădeam drumul din mână. E atât de ușor să cauți perfecțiunea în ceea ce te înconjoară decât să arunci mai tare sau cu un alt unghi.
Unele sunt aruncate în Dâmbovița sau în Moldova. Altele ajung să fie bătătorite de petrecăreții aflați în căutarea relației perfecte, altele sunt purtate ca și talismane dar marea lor majoritate se află acolo unde le este locul și nu se clintesc chiar dacă e vorba de un răsărit în Vama sau de un apus peste Everest. Pietrele sunt pietre iar noi suntem doar oameni.