Pentru mine 2012 s-a terminat acum mai bine de o lună așa că, aflat într-o zonă atemporală, am timp să mă gândesc la anul care s-a terminat după 11 luni.
Pe 1 Ianuarie la 4 dimineața eram la geamul din Oktoberfest cu un Skol în față și eram mândru că nu mi-am dorit nimic pentru mine pentru anul care tocmai începea. Tocmai trecusem peste prima mea ceartă mai serioasă și încă eram alături de ea și mă gândeam că e un semn bun că poate anul ăsta voi reuși să repar mai multe lucruri decât arunc. Nu prea contează ce s-a întâmplat până la urmă, contează sentimentul acelei prime guri de bere după ce am dat noroc pentru un an în care să fim naturali. O primă bere într-un loc vesnic.
A urmat un Ursus într-un loc nou alături de cineva care promitea atât de multe. Era locul nostru de evadare în care să ne găsim pe noi departe de micul univers devenit prea confortabil. Gustul puțin amărui aducea o serie de promisiuni de care vroiam să mă țin cu riscul de a ieși din zona mea de confort. Eram dispus să înlocuiesc Timișoreana cu Ursus.
Ultima bere, prima bere ca și Noi și apoi un Becks alături de mulți prieteni extrem de dragi. Eram fericit și eram gata să-mi iau zborul ca să mă descopăr. De data asta plecam în India fără nicio cutie de bere autohtonă la mine.
Într-un bar din Noida cu un pahar de Fosters lângă mine am cântat „Ți-am Luat un Inel” acompaniat de 4 indieni răniți în dragoste. Mă simțeam în largul meu alături de prieteni pasageri.
Eram pe 1 Mai în Kathmandu și îmi era dor de Vama. M-am retras în colțul unui bar în care se cânta muzică live și m-am adăpostit de nou cu gândul la nisipul meu de la Stâlp. Eram de mai puțin de 10 ore în Nepal dar eu nu eram interesat decât de reconstituirea în minte a acelui sentiment de libertate. Seara s-a terminat cu mine rătăcind într-un cartier cu străzi identice și am ajuns într-un final la hotel ajutat de un peşte care spera că va reuși să-mi vândă o curvă din Rusia pentru 50 de dolari doar pentru că eram alb.
Un Tuborg Gold la poalele din Himalaya uitându-mă la valea urcată de un autobuz cu oameni pe acoperiș în timp ce 3 puradei urcau plini de veselie spre mine sperând că o să primească câte 10 rupii de fiecare. Eu mă gândeam la Umbreluta de acasă și că oricât de departe aș fi tot nu scap de obsesiile mele.
În jurul meu o masă de pustani scuipa semințe pe jos într-o bodegă din bazarul din Delhi în timp ce eu îmi savuram Kingfisher-ul la sticla de 0.66. Mă simțeam atât de natural în acel beci insalubru înconjurat de oameni care vor și ei să fugă. Eu fugeam de mine, de ce se va întâmpla peste 3 zile când o să fiu în Argentin, de acel Gelu pe care îl așteptam de când am plecat de pe Otopeni.
Prima Azugă de când m-am întors acasă. Din nou singur într-un Argentin de care îmi fusese atât de dor. M-am întors în viața pe care mi-o doream dar totul părea la fel. Eram tot singur cu Azugă, nu mă simțeam diferit dar eram convins că berea asta are alt gust. Atunci chiar avea. M-am convins o destul de lungă perioadă că chiar așa e.
Un Staropramen în cea mai veche bodegă din Belgrad. Savuram fericirea ce plutea în jur. Eram împlinit. Am ajuns în vârful lumii și nimic nu m-ar fi putut face să cobor de acolo. Eram exact unde vroiam și cu cine vroiam. Întreg universul era al meu.
Într-un final în Vama. Singur. Vârful meu de faleză. O bere caldă. Primul client. Singur. Nu era Vama pe care o căuta toți dar era liniștea de care aveam nevoie. Infinitatea de albastru în față, infinitatea de întrebări la care speram că am găsit un răspuns, liniștea aparentă, timp pentru ca să mă gândesc la ce nu vreau să mă gândesc. S-a terminat și berea, s-a terminat și Vama.
Tocmai am ajuns în NY, tocmai am aflat că maratonul pentru care m-am antrenat 6 luni s-a anulat, tocmai mi-am comandat un Blue Moon alături de ea. Eram convins că e începutul unui nou început, că săptămâna asta departe de grijile Bucureștiului, departe de fantomele trecutului ne va aduce din nou în același univers. Berea cu gust dulce era în sfârșit un lucru pe care amândoi îl plăceam. Era resetarea de care aveam nevoie.
Un Heineken din partea unui localnic căruia îi părea rău că a trebuit să zburam 7000 de km pentru a găsi un NY încă afectat de Sandy. Eram pe Staten Island, de unde trebuia să înceapă maratonul, și mă simțeam ca acasă. Eram 4 clienți și barmânița care ne făcea să ne simțim ca în sufrageria ei. Un ultim moment în care mai credeam în salvarea universului în care m-am băgat cu 7 luni înainte cu capul înainte.
Eram în sfârșit singur cu un Budweiser. Ea mă aștepta în casa noastră temporară și eu mă bucuram că e departe. Și mi-am dat seama că o să aterizăm în București și o să ies din universul ăsta bolnăvicios în care în sfârșit mă simțeam sigur pe viitorul meu. Vroiam să beau o singură bere și apoi să mă întorc să fac dragoste cu ea. Vroiam o ultimă seară de dragoste înainte de un război la care nu mă așteptam. Și am mai rămas încă 3 beri. Îmi era frică de corpul ei dezgolit. Mă temeam că m-ar putea convinge că e ok să fii fericit, că e ok să iubești pe cineva mai mult decât pe tine. Am rămas la cele 4 beri și știam că amân cu cel puțin un an momentul în care să mă simt ca un om mare.
Și a venit și ultima bere de pe anul ăsta. Ultimul moment din 2012 care merită ținut minte. Un Tuborg la draft. Un prânz ca oricare altul în mod normal. Gândurile trebuiau rostite, deciziile asumate, berea trebuie băută. Până la capăt. Preferabil din sticle sau cutii de cel puțin 500ml.
P.S. Și a mai fost Tuborgul la 0.33 băut după sfârșitul lumii. Cel puțin după sfârșitul lumii noastre. Și a fost ca o diplomă primită ca să certifice faptul că s-a terminat un an școlar. Ea era de mână cu altcineva. Eu beam bere la 0.33. Restul e doar hamei, malt și apă.