Nea’ Valentin

Am ajuns în Argentin cu o prietenă și am început să mă plâng de faptul că nu mai reușesc să mă fac înțeles. În ultimele săptămâni se pare că orice argument logic aș aduce e ignorat cu desăvârșire de ceilalți. Parcă m-am trezit dintr-o dată într-un univers în care lumea se așteaptă ca eu să vorbesc doar în metafore așa că ei se simt obligați să le interpreteze chiar dacă nici urmă de așa ceva. Nu exagerez când spun că am avut doar conversații de genul ăsta:

Eu: Cred că o să plouă așa că ar trebui să ne luăm o umbrelă Interlocutorul: Cum adică pastele sunt prea fierte? Parcă așa îți plăceau! Nu îți mai gătesc nimic niciodată!

Eu: Ținând cont că el este plătit să facă asta cred că el ar trebui să facă acest specific lucru. Interlocutorul: Poți să-mi spui în față că nu mă pricep la deschis conserve! Eu: Nu era vorba de tine… I: E evident că asta vrei să spui! Eu: ?!?!?!

De două săptămâni mă simțeam singurul om din univers care e dispus să asculte până la capăt fără să interpreteze fiecare conjuncție folosită de interlocutor.

Timp de trei beri m-am plâns prietenei mele de cele de mai sus și de multe altele. Parcă eram o femeie la 40 de ani care a aflat că soțul ei are o amantă și i se confesează unei prietene la cafea. Devenise prea mult până și pentru mine așa că mi-am rugat amica să mă lase singur să mai beau o bere și să mai citesc. La masa de lângă noi stătea un bătrânel tipic pentru Argentin. Cam la 60 și ceva de ani, cu o barbă destul de lungă și purtând o cămașă pe care și-a luat-o probabil când steagul nostru mai avea o stemă în mijloc. Când am scos cartea s-a uitat lung spre copertă și într-un final ne-a întrebat ce carte e. Eu i-am răspuns scurt și la obiect încercând să nu fac contact vizual dar amica mea a început să-i povestească despre Murakami. De ce eram eu atât de reticent să încep o discuție cu bătrânul de la masa de lângă? Pentru că de două săptămâni trăiesc într-un univers în care sunt singurul rămas cu un gram de logică și înțelegere și în plus ultima oară când am început o discuție cu prietena mea și un străin în Argentin despre literatură am ajuns să mă bat cu el, un scriitor, pe podeaua barului. Asta e o altă poveste despre care mi-am promis că nu o să scriu.

După ce partenera mea de bere s-a ridicat de la masă eu am început să citesc o nouă poveste de Murakami. Bătrânul care se afla cam la 3 scaune de mine continua să pună întrebări legate de scriitor iar eu încercam să-mi continuu lectura răspunzându-i evaziv cu ochii în carte. A început însă să vorbească în continuare și să-mi spună că japonezii sunt un popor de învingători și că dacă americanii nu inventau bomba atomică altfel ar fi stat lucrurile acum pe plan mondial. Nu îi dădeam dreptate și în plus nu aveam chef să intru într-o polemică dar trebuia să recunosc că în ultima lună nu am auzit pe nimeni să vorbească atât de coerent despre ceva. Am început să-i contrazic argumentele și el chiar mă asculta și îmi dădea dreptate atunci când aduceam argumente valide și mă contrazicea atunci când credea că nu cunosc prea bine faptele.

După zeci de discuții cu diverși prieteni și colegi de muncă am ajuns să am în sfârșit o conversație care să aibă sens. Cu Nea’ Valentin, un fierar betonist de 60 de ani care își petrece bătrânețea singur prin crâșme. Și am vorbit timp de patru ore. Despre ce? Despre Japonia și alți scriitori japonezi, eu îl știam doar pe Murakami, despre starea de agregare a focului, despre cele 10 porunci și mult timp despre faptul că cel mai important lucru e să fii cinstit. Nu eram de acord cu multe din cele pe care le spunea dar încerca să aducă argumente și mi le asculta pe ale mele. Știu că am mai zis asta dar mi se pare că se întâmplă atât de rar. Deși mi-a ținut un discurs despre Iisus, Biblie și poporul ales tonul discuției nu s-a schimbat că i-am spus că din punctele astea de vedere eu sunt ateu. El nu mi-a zis decât să încerc să citesc totuși Biblia fără să-mi spună că o să ard în Iad. A mai adăugat doar că apreciază că sunt deschis cu asta și că nu am sentimentul urii în mine. Sunt un norocos. Ateismul e libertatea mea de a spune nu. Să pun un zid, să fiu în turmă dar totuși liber.

M-a întrebat cu ce mă ocup și i-am zis, ca să simplific, că sunt programator. După ce a aberat puțin despre viitorul programării, clasicii cyborgi, mi-a zis că în principiu ce fac eu nu diferă de ce face el. „Eu îndoi fierul așa cum programezi tu. E important în viață să faci ceea ce îți place. Eu într-un final am ajuns să fac ceea ce îmi place: să îndoi fierul când e roșu. Să fii cinstit și să nu ajungi să te declari mare doctor la televizor deși nu ai descoperit că îți place să îndoi fierul. Mi-a luat ceva să descopăr asta. Inițial am fost miner. Am lucrat în mina de cărbune și de Uraniu. La Anina lucram dezbrăcat că altfel îmi lua foc pielea. Am ajuns într-un final fierar betonist. Indiferent de prieteni să ai principiile tale.”

„Dumnezeu a zis așa: Eu sunt Unul așa că nu vă faceți alți Dumnezei din aur. Așa și noi: suntem unici ca el așa că nu te compara și nu judeca. O să-ți fie mult mai simplu așa. Și trebuie să fie cinstit mereu chiar dacă ți se pare că ai de suferit. Animalele sunt numai cinstite chiar dacă se întâmplă uneori că stăpânul să-și muște stăpânul de boase după ce l-a castrat. Tata mi-a zis așa: Nu e vina calului că te-a aruncat din șa ci a fierarului că i-a pus copitele greșit. Dă-mi un punct fix și o să misc lumea. Un reper. Ca cinstea. Reperul e foarte important în lumea asta. Fiecare are nevoie de unul.”

După a patra bere i-am zis că plec.

„Și nu te așteaptă nimeni acasă? E trist că ești așa tânăr și nu ai pe nimeni care să te aștepte. Oricum Gelu, să știi că eu te iubesc că pari om cinstit și nu judeci”.

L-am salutat bucuros de toată discuția noastră dar eram puțin trist că am ajuns să am conversații coerente doar cu bătrânii care își duc viața în crâșme.