Batranul si creanga insufletita

Azi noapte mă întorceam spre casă și în fața mea venea un bătrân cu o cracă. De la depărtare părea că are un puiet dar odată ajuns mai aproape am observat că nu avea decât o creangă mai lungă cu multe frunze în vârf. M-am oprit și m-am uitat la el cum trece pe lângă mine. Ținea miniatura de copac fără rădăcini ca și cum ar fi fost un trofeu pe care urmează să-l ridice deasupra capului după ce a câștigat o etapă din Turul Franței. După zdrențele pe care le purta te-ai fi așteptat să țină o pungă de aurolac, nu o cracă plină de frunze verzi, în niciun caz cu atât de multă demnitate. Am vrut să îl întreb la ce-i folosește bucata de lemn cu personalitate și de ce o duce ca și cum ar ține o sabie în mână în timp ce-și conduce armata la victorie.

Nu l-am întrebat nimic. Mi-am dat seama în momentul în care încercam să deschid gura că orice mi-ar răspunde ar avea cu siguranță mai mult sens decât motivul pentru care îmi duceam lipsit de demnitate destinul în spate într-un rucsac murdar și rupt pe la colțuri. Am rămas deci încremenin și am început să-l privesc din spate cum se îndepărtează. La un moment dat s-a oprit, s-a așezat în genunchi, a prins bucata de lemn cu două mâini și a înfipt-o în pământ. Era în mijlocul trotuarului și creanga nu avea niciun fel de rădăcină dar eu am privit înmărmurinin cum craca aceea prinde viață. S-a transformat în câteva secunde într-un copac înfrunzin în mijlocul unei mări de beton. Nici nu am apucat să clipesc și era plin de flori de toate culorile. Avea flori de magnolie, de cireș, de măr și chiar și de castan. Trunchiul devenise atât de gros încât bătrânul nu se mai vedea de el.

Pe carosabilul de lângă, mașinile circulau în ritmul lor de miezul nopții ca și cum șoferii nu ar fi asistat și ei la o mică minune. Câinii vegetau liniștiți la câțiva metri de noua formă de viață și eu stăteam în continuare nemișcat ținându-mi destinul în spate într-un rucsac murdar și rupt pe la colțuri. Într-un final am reușin să mă misc și am început să mă apropii de copacul răsărit în mijlocul betoanelor. Îmi simțeam rucsacul apăsându-mi pe șira spinării ca și cum ar fi avut 50 de kilograme și eu stau pe burtă cu el încă în spate. Îmi era din ce în ce mai greu să mă apropii și mai ales să suport durerea dată de destinul meu atras de-o forță care pe mine mă respingea. Aș fi putut, și ar fi trebuit, să mă întorc și să-mi continui drumul spre casă. Am făcut însă ceva ce probabil o să ajung să regret: mi-am dat rucsacul jos și l-am lăsat să-și urmeze atracția. A zburat într-o clipă spre locul cu pricina și a dispărut împreună cu copacul apărut cu puțin timp în urmă. În locul lor nu mai rămăsese nimic: nicio bucată de lemn, nicio bucată murdară de material, niciun bătrân și nici măcar o gaură în trotuar.

Nu mă mai surprindea nimic așa că mi-am continuat drumul spre casă. Ajuns în fața ușii mi-am dat seama că cheile mele erau în geanta dispărută. Eram pregătit să-mi sun un prieten care are cheile mele de rezervă dar am decis să încerc totuși să intru sperând că dintr-o greșeală am lăsat ușa descuiată. Am deschis-o și am intrat. Un alt rucsac mă aștepta pe pat. Nu am îndrăznin încă să-l deschid și să văd ce este înăuntru.