În anul 3 eram la BCU să învăț pentru una din restanțele din anul 2. Plictisit de tranzistoare și diode am căutat în baza de date a bibliotecii ceva de citit. Nu mă întrebați cum, dar am ajuns să răsfoiesc o carte care nu mai fusese răsfoită până atunci. Nu știu cum se chema colecția de scurte povestiri, dar știu că fusese publicată în doar 200 de exemplare și cel pe care îl aveam eu în față nu fusese deschis niciodată. Nu avea prea mare importanță ce era scris între paginile unite între ele; plăcerea venea din sentimentul de a fi primul care întoarce acele pagini și din nevoia de atenție pe care trebui să o acord unor fâșii de hârtie. De obicei sunt destul de neglijent cu cărțile pe care le citesc, dar atunci o tratam ca pe o ființă cu respirație proprie și încercam să fie cât mai puțin chinuitor pentru ea desprinderea paginilor una de cealaltă.
Acum câteva săptămâni am ajuns singur în Vama. Obosit de oamenii de pe plajă m-am retras la cea mai îndepărtată terasă, undeva pe faleză ce duce spre 2 Mai. Am fost primul lor client. Au pus frigiderele în priză în momentul în care am ajuns și în timp ce-mi beam berile montau lustrele de la Ikea. M-am simțit în elementul meu într-un loc fără meniuri și fără clienți. Era exact ceea ce aveam nevoie: un loc deschis pentru a-mi evidenția singurătatea. Un catalizator pentru nevoia de a fi „primul client”.
Lucram la licență când am ajuns să am aceeași carte în mâinile mele. Pe prima pagină era scris cu pixul „Tare coaie!”.
Argentinul e deschis de peste 20 de ani. Unul din motivele pentru care îmi place să eșuez la o masă acolo e și faptul că plutesc în aer povești încă în viață, dar mai ales povești de mult moarte. E fascinant să culegi frânturi din vieți ce sunt și mai ales au fost. Ajută și faptul că sunt străin de ele, sunt cel mult musca care se plimbă prin camera în care iubirile erau trăite și ucise, prieteniile mimate și trădate, amintirile reinviate și uitate.
Scriu lucrurile astea fără nicio legătură între ele de la Pizza Hut unde vin de obicei singur ca să mănânc ceva decent și rapid și să scriu în pauza de prânz. În India mergeam la Pizza Hut să mănânc ceva fără sosuri dubioase și nepicant. Țin minte însă că prima oară când am mers la Pizza Hut a fost în Anul 1 după ce am primit prima bursă. Am mers să sărbătorim într-un mod burghez pentru noi. Acum e ca și cantina cu mâncare infectă în care mergeam de obicei atunci.
Când ies undeva să beau cel mai ciudat mă simt când ajung într-un loc unde lumea petrece deja de 5 ani. E greu să intri în atmosferă. Cel mai simplu ar fi dacă cineva ar ieși de la petrecere și să te scoată doar pe tine la o bere în altă parte, dar sunt conștient că nu schimbi localul și petrecerea pur și simplu după atâta timp, așa că atunci când se întâmplă asta îmi beau berea liniștit și încerc din când în când să dau noroc cu oamenii amețiți de atâta băut.