Ieri am citit postul unei prietene care la un moment dat spunea:
nu mai există loc pentru romantism din momentul în care au apărut telefoanele, avioanele, filmele porno și e-mailul. Nu sunt în măsura să îmi dau seama dacă e bine sau rău asta, dar pot înțelege nostalgia părinților mei după vremea poeziilor și scrisorilor. Nu prea îți mai ticăie inima după al treilea telefon pe ziua de azi. Nu ai aceeași înfrigurare când deschizi inbox-ul mesageriei așa cum o aveau părinții noștri când rupeau plicul scrisorii. Accesibilitatea la orice a făcut imposibilă existența romantismului.
Eu nu cred că romantismul a dispărut sau că a murit. Pur și simplu s-a transformat. Ne-am adaptat în relațiile noastre de cuplu așa cum am făcut cu toate aspectele vieții. Da, nu ne mai scriem scrisori și nu ne mai trimitem felicitări din concediile de la mare dar în schimb ne vedem pe Skype și vorbim pe Facebook cu familia. Sunt convins că acum 60 de ani lumea ar fi preferat să-și poată vedea și auzi iubitul decât să aștepte poștașul care să-i aducă vești de la persoana iubită care de când a trimis scrisoarea ar fi putut să întâlnească deja pe altcineva. Am scris multe scrisori de dragoste dar acum prefer să mă bucur de zâmbetul ei aflat la mii de kilometri în timp ce-i spun somn ușor; aș putea să adorm cu gândul la ea dar mă bucură mai mult faptul că știu că ea mă privește în timp ce adorm.
Nu ne mai scriem poezii dar nici nu mai citim poezii romantice; acum îl citim pe Bukowski și-i declarăm dragostea prin metafore cu conotație sexuală. E asta greșit? Mi se pare normal să-i spun că abia aștept să-i fac pielea să strălucească în timp ce-i sărut sânii și-i mângâi coapsele, pentru că asta îmi doresc, decât să-i spun că aștept să-i mângâi părul.
Apropo de romantism, am fost surprins că în India încă se mai practică căsătoriile aranjate. Și nu doar în zonele rurale sau în rândul oamenilor fără educație; acum câteva luni un coleg de la birou s-a căsătorit cu o tipă aleasă de mama lui. Nu-i așa că ar fi romantic dacă s-ar despărți de ea pentru „o dragoste adevărată” chiar dacă asta ar însemna să fie renegat de familie? Din fericire noi nu suntem în această situație. Nu trebuie să ne sacrificăm pentru persoana pe care o iubim. Nu riscăm să fim renegați doar pentru că ea e olteancă. Putem să ne bucurăm pur și simplu de celălalt. Așa avem mai mult timp să facem dragoste.
Aseară niște colegi îmi spuneau că părinții lor s-au văzut pentru prima oară în ziua nunții. Părinții noștri și-au păstrat castitatea până în noaptea nunții. Noi nu mai credem în căsătorie și nici în declarații pompoase de iubire dar asta nu înseamnă că nu mai credem în dragoste. Da, totul ne este accesibil la un clic distanță dar tocmai toată superficialitatea din jur ne face să avem nevoie de un punct de sprijin. Am ajuns să iubim în cunoștință de cauză; nu îmi este dragă pentru că nu am posibilitatea să întâlnesc pe altcineva ci pentru că știu că îmi oferă ce am nevoie ca să mă simt împlinit. Da, a fost un proces de „trial and error” dar măcar așa știu că starea mea de roz nu se datorează doar faptului că am auzit că e mișto să iubești iubirea.