India – Prima zi de hoinarit

M-am trezit extrem de dimineață pentru o sâmbătă (după cum se vede, asta va fi un alt post extrem de plictisitor, o copie dintr-o pagină de jurnal) cu gândul să iau o auto-ricsă până la cea mai apropiată stație de metrou, să stau în Delhi până pe la 6 și apoi să mă întorc de la metrou cu același mijloc de transport pe trei roți. Ziua a început cu un mic dejun plin de cartofi prăjiți, unt și ananas. Cred că a fost prima oară când am mâncat ananas care să nu fie din conservă. E genial! De fapt am mai încercat o dată ceva luat din Carrefour dar nu se compară. Oricum, de când am ajuns aici micul dejun constă mai mult în pepene roșu, ananas și banane. Măcar de astea am auzit și eu.

Planul inițial s-a dus pe apa sâmbetei de când am ieșit pe poarta hotelului. Mi-am dat seama că aș putea profita că e de-abia 9:30 și să văd cum arată parcul de lângă hotel. Decent. Foarte decent dacă ignori câinii care se plimbă prin el (câinii de aici măcar par mult mai prietenoși decât cei din Moghioroș). O să încerc să alerg acolo în dimineților înainte de muncă. Apropo de birou, era să uit cu ce vroiam să încep această pagină de jurnal: ieri în drum spre birou am împărțit mașina cu un coleg din Bangalore. Inevitabil, în momentul în care șoferul nostru a trecut pe roșu, am început să vorbim despre traficul de aici. După spusele lui, aici traficul e destul de organizat, spre deosebire de restul Indiei (v-am povestit despre faptul că se trece pe roșu fără nicio problemă, că nu se semnalizează niciodată și trecerile de pietoni sunt ignorate cu desăvârșire?). Din punctul lui de vedere traficul în India e foarte Organic. Lumea ajunge din punctul A în punctul B fără reguli scrise, un fel de lege a junglei. Mi-a plăcut mult expresia asta. Cred că multe din lucrurile care se întâmplă pe aici sunt foarte „organice”, naturale, vin de la sine (de la urinatul pe stradă la mersul pe contrasens), și asta e un lucru pe care chiar îl apreciez. Cred că din cauza asta m-a deprimat atât de mult Amsterdam-ul, acum doi ani, când am mers timp de câteva ore exact după vizita în India. Prea multe reguli, trenul venea exact la minutul afișat pe bilet. Unele lucruri trebuie să se întâmple natural, indiferent dacă circuli pe dreapta sau pe stânga. Și eu aș circula pe unde cred că am loc să trec ca să ajung în punctul B.

Am deviat. Până la urmă am mers pe jos până la metrou. Când m-am decis totuși să nu mă folosesc de niciun „taxi” știam că am harta pe telefon deja descărcată și cu ajutorul GPS-ului sigur mă descurc. Evident că telefonul nu a vrut să mă localizeze pe hartă așa că a trebuit să mă folosesc doar de faptul că știam că metroul ar trebui să fie cam la 6 km de hotel, mers aproape drept, doar făcut stânga și apoi dreapta pe undeva. Acel „undeva” era foarte neclar în mintea mea dar eram convins că toate drumurile duc spre o stație de metrou așa că eram în siguranță. Până să ajung la metrou mi-am adus aminte de ceea ce a spus colegul meu ieri dimineață. (a se citi mai sus). Ce anume mi-a adus aminte de „organicul” lui? Multe „cărămizi” făcute din balegă de vacă amestecate cu lut. Dacă tot nu pot omori vacile și boii pentru că sunt sfinți, măcar să se folosească din plin de ei. Adică de balegă lor. Cel mai natural lucru.

Într-un final, după 45 de minute, am ajuns și la metrou. De fapt la trenul suspendat care ajunge până în Noida la 20 de kilometri de Delhi (la infrastructură stau cu mult mai bine decât noi). M-am uitat la harta de metrou și am ales la întâmplare o stație până unde să îmi iau bilet (nu a fost chiar la întâmplare; era un nume care îmi suna cunoscut de acum 2 ani și pentru care nu ar trebui să schimb linia de metrou). Am ales să merg până la Rajiv Chowk fără să știu prea bine unde e. Ajuns pe peron am observat că în fața metroului e cam pustiu așa că am mers acolo. Odată urcat în metrou am observat un semn puțin ciudat „For Ladies Only”. M-am gândit că e doar pentru locurile respective așa că m-am așezat pe bancheta din față unde scria într-un colț, nu în cel în care stăteam eu, că sunt locuri rezervate pentru bătrâni și handicapați. Eram alb deci aș fi putut să intru cel puțin în a doua categorie. După ce a plecat metroul mi-am dat seama că eram aproape singurul tip de acolo dar nu am dat prea mare importanță pentru că era și un indian. La scurt timp o tipă de lângă mine mi-a zis: „Sorry sir, this area is only for ladies”. Așa deci, în primul vagon nu au voie decât tipe. Resemnat m-am mutat în vagonul următor și mi-am găsit un loc de unde să mă uit liniștit pe geam (după cum spuneam, cel puțin în Noida, metroul e suspendat). După câteva stații s-a mai aglomerat așa că mi-am cedat locul unei domniișoare pentru că eu oricum stăteam cu capul întors ca să mă uit pe geam.

Am ieșit prin una din cele 9 ieșiri și mi-am dat seama că recunosc locul. Eram în Connaught Place. Centrul orașului construit de britanici. E aproape singurul loc din oraș în care ai impresia că lucrurile sunt făcute după un plan. Mă uitam în jur încercând să mă hotărăsc în ce direcție să o iau în momentul în care tipă căreia îi oferisem locul în metrou mă saluta și mă întreabă dacă mă poate ajuta. După ce i-am spus că nu am niciun loc pe care aș vrea să-l văd deci nu are cu ce să mă ajute s-a oferit să-mi țină companie ceva timp. E ciudat că nu mi s-a părut ciudat? Eram totuși în Delhi, nu în Club A dansând de unul singur… Am ajuns alături de ea la o biserică Catolică, prima în care intru, și am stat pentru un sfert de oră la slujbă după care i-am mulțumit și am ieșit. În fața bisericii mă gândeam din nou unde să merg în momentul în care aceeași tipă, nu i-am reținut numele, m-a întrebat din nou unde vreau să mă plimb în continuare. I-am spus din nou că nu am cea mai mică idee și ne-am luat din nou rămas bun. După 5 minute ne-am întâlnit din nou. Mai avea 30 de minute de pierdut înainte să se întâlnească cu prietenii ei așa că ne-am plimbat întâmplător pe străzile din jur. Dacă în San Francisco o tipă de peste 40 de ani m-a chemat la ea „for some cocaine”, într-o țară unde tipele au vagonul lor de metrou, o tipă de 20 și ceva de ani m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu ea și cu niște prieteni să fumăm hașiș. Ai crede că sunt blestemat.

Ne-am despărțit după 30 de minute și am continuat să bântui singur prin Delhi. Am ajuns într-un final la India Gate (arcul lor de triumf). Nu sunt prea multe de spus despre drumul până acolo. Clasicele vaci, clasicele corturi lângă clădiri de birouri, faptul că trecerile de pietoni sunt atât de simbolice încât singura șansă de a trece strada e să te arunci în fața mașinilor știind că ele vor încetini ca să supraviețuiești până pe următoarea bandă. Apropo de trecerile de pietoni, momentul meu de glorie de azi a fost când am trecut strada înaintea unor indieni care așteptau și ei cuminți pe trotuar. Asta după ce am așteptat de nenumărate ori (cam de 19) câte 5 minute ca să îmi fac curaj să intru pe carosabil deși ceilalți pietoni treceau după 30 de secunde. Cred că am făcut cel puțin 3 kilometri azi doar căutând un loc relativ sigur prin care să traversez. Încă nu m-am obișnuit cu aruncatul în fața mașinilor, scuterelor sau bicicletelor.

După cum spuneam, azi am tot mers. Mult. Aș povesti în detaliu fiecare oră din cele 8 petrecute pe drum dar știu că deja v-am pierdut pe majoritatea dintre voi. Vreau doar să-mi torn cenușă în cap și să zic că am mâncat la KFC. Da, știu, revoltător! Ideea e că orașul ăsta e plin de vânzători ambulanți de mâncare extrem de ieftină și apetisantă dar eu sunt un european fricos și nu vreau să mănânc de pe stradă. Cu gândul la orezul învârtit cu mâna pe o plită amplasată pe o bicicletă am intrat într-un restaurant și m-am simțit ofensat de prețurile de acolo. Mi-era foame dar nu aș fi dat 500 de rupii pentru o masă (pe stradă aș fi dat sub 100) așa că am făcut un compromis și am ajuns să împart o masă cu 3 necunoscuți într-un KFC. Apropo, dacă vi se pare că puiul lor e picant, trebuie să gustați ce înseamnă picant în India.

A urmat apoi bazarul și sentimentul ciudat de turist după care m-am întors mai devreme decât plănuisem în Noida. La un moment dat în metrou mi-am dat seama că dacă tot am mers pe jos până la metrou ar fi păcat să mă întorc cu „taxiul” așa că am coborât cu câteva stații mai devreme decât plănuisem, sperând că măcar acum să-mi meargă GPS-ul. Nu mi-a mers. Am ajuns să mă plimb haotic pe străzi știind că hotelul meu ar trebui să fie undeva prin „dreapta-sus”. După 40 de minute am văzut sediul Adobe așa că eram super safe. Mai făcusem de două ori, cu mașina, drumul ăsta. La un moment dat m-am gândit că ar trebui să văd cum arată și alte străzi față de cele cu care merg cu mașina și în loc să fac dreapta am făcut stânga, urmând ca apoi să mă întorc la traseul normal. Am făcut asta prin San Francisco și New York de câteva ori. Acum însă am ajuns într-o mică fundătură. Drumul a dispărut pur și simplu și nu vedeam decât case din chirpici și carton. Știam că trebuie să o iau dreapta și apoi stânga la un moment dat dar începuse să se însereze deja și oricât de în siguranță mă simțeam m-am gândit că ar fi mai sigur să mă plimb pe asfalt și nu pe lut din care își fac oamenii case așa că m-am întors la drumul cunoscut. Vorba vine cunoscut pentru că la un moment dat mi s-a părut că am ajuns pe centura orașului, într-un loc pe care nu-l recunoșteam deloc. În față, în dreapta și în stânga, în afara drumului, era pur și simplu câmp. Se vedea totuși o clădire mai înaltă în depărtare. M-am decis să merg înspre ea. Era hotelul meu.

Și așa am ajuns eu înapoi la hotel după ce am mers pe jos aproape 30 km prin Delhi și Noida. În fața hotelului, pe câmpul parasit, era o gașcă de puști care juca cricket (sau cum se scrie sportul ăsta). Poze făcute azi puteți găsi aici. Din nou, îmi pare rău pentru lipsa de metafore și sensuri ascunse. Așa e India, foarte organică.

(e atât de lung postul încât nu o să-l recitesc ca să corectez greșelile iminente de tastat sau de gramatică)