După postul de acum câteva zile cineva a comentat că aș putea să încep să povestesc despre orice (India, instalatori, mersul trenurilor) și să ajung să vorbesc despre sex, relații, sentimente roz. Aș vrea să-l contrazic povestindu-vă despre experiența mea legată de datul cu placa, fără să fac nicio aluzie legată de orice altceva.
Am pus pentru prima oară picioarele pe o placă acum patru ani. Am început fără instructor, doar cu niște sfaturi primite de la o prietenă. După două ore fundul meu era plin de bătături dar am îndrăznit să urc până în vârful pârtiei. După 40 de minute și 20 de căzături eram jos. Eram fericit. De atunci am mai fost doar de câteva ori pe an. De fiecare dată m-am dat direct fără să mai încerc să invăț lucruri noi așa că după 4 ani eu tot „frunza” mă dau.
De fiecare dată când ajung pe pârtie mă uit plin de invidie la cei care reușesc să schimbe de pe cântul din spate pe cel din față. Eu am rămas mereu în poziția „învăță” aproape de unul singur în primele două ore. Aș vrea să invăț și eu să mă dau cum trebuie dar mi-e greu să îmi iau un instructor după ce am reușit să cobor pe pante destul de dificile fără nici măcar o căzătură. Am încercat să invăț singur, uitându-mă la ceilalți cum își țin picioarele și ce mișcări fac dar după trei căzături mă întorc mereu la stilul meu practic. Prefer să-mi iau placa în brațe decât să dau cu fața de zăpadă pe suprafețele aproape plate.
Azi m-am dat de șase ori. Pârtia era genială. Chiar vă recomand să veniți în Gura Humorului pentru ski. Am încercat de fiecare dată să urc singur în telescaun, având scuza că am nevoie de spațiu pentru placă. De fapt nu vroiam să încep discuții plictisitoare cu necunoscuți sau, mai rău, să asist la conversații plictisitoare între necunoscuți. De două ori însă a trebuit să împart „scaunul” cu câte un schior. După cum bănuiam, conversațiile au început de la sine (clasica întrebare: „Și, cum e cu placa”) și au continuat foarte natural înspre subiecte chiar interesante. În momentul în care am ajuns în vârf chiar regretam că nu mai puteam auzi din poveștile tipului despre vacanța lui în Tailanda. Uneori fugi fără să-ți dai seama exact de ce.
Stăteam cu fața în zăpadă, după o tentativă de a merge pe cântul din față, și-mi dădeam seama că sunt pe drumul cel bun; reușisem să merg așa vreo 200 de metri. M-am ridicat și mi-am continuat mișcările penibile de om care tocmai a pus clăparii în legături. Au urmat apoi câteva pante destul de grele de care am trecut fără nicio problemă. Mai aveam puțin și ajungeam la sosire cu o singură căzătură și mă simțeam extrem de bine în pielea mea. Pe margine erau câțiva oameni care, bănuiesc, îmi admirau mișcările atât de nobile așa că am decis să termin cu o viteză mult prea mare pentru cunoștințele mele. Am prins o dună de zăpadă și am plonjat câțiva metri prin aer (probabil că exagerez dar așa i-am simțit) și am ajuns la final pe spate după o căzătură pe cinste.
Acestea fiind spuse, o să mai pun picioarele pe placă de-abia la anul. Cine știe, poate o să fiu destul de sigur pe mine cât să apelez la un instructor.