O știam de 11 ani. Ne-am reîntâlnit din cauza unui semafor acum 10 ani. S-au sincronizat semafoarele de la Izvor și de pe Calea Victoriei cu vezica mea. Ieșeam din baia bodegii când ea își plimba lipsa de probleme pe Blănari. A urmat un vin de doi lei și confesiuni de 2 bani. A trecut atât de mult timp de atunci încât mi-e imposibil acum să mă imaginez înconjurat de nostalgici comuniști în timp ce-mi beau singur Azuga.
Încă mi-am păstrat obiceiul căpătat prin ultimii ani de facultate să-mi verific mailul din 10 în 10 minute, indiferent de locul în care sunt. Aveam un mail nou. De la ea. Nu îmi mai trimisese un mail de câțiva ani. Eram surprins. De ce mi-ar scrie chiar acum?
„Mai sunt 5 minute și sincer încă nu știu ce o să zic. Dacă o să zic Da sau Nu. M-am baricadat în baie ca să scap de toate felicitările și pupăturile primite de la oameni pe care i-au chemat ai mei. Cum e să ai 35 de ani și fii înconjurată de oameni pe care nici măcar nu știi cum îi cheamă?
Nu m-am panicat. Nu sunt panicată. Nu am emoții. De ce râzi?!? Știu că râzi când citești asta. Nu sunt agitată. Nu sunt!!! Nu m-am imaginat niciodată până acum 2 luni în situația asta. Nu vorbesc de faptul că vorbesc singură într-o baie și nepoata lui Siri îți scrie ție un mail. Asta mi-am tot imaginat făcând. Nu mi-am imaginat că aș ajunge să spun Da. Sau Nu. Niciodată nu o să știi ce am spus (bine, probabil că o să știi…). Ultima oră a fost dubioasă. Cea mai dubioasă oră din viața mea. Nu am avut de ce să mă plâng. Aș fi vrut să fiu din nou copilă și să alerg prin Sahara sau să-mi rup din nou coastele. Orice, dar să mă plâng de ceva. Știi cât de naspa e să nu ai de ce să te plângi? Știu că știi, dar nu te mai gândi doar la tine acum!! Gândește-te la cât de mult sufăr eu că a trebuit să-mi recunosc faptul că sunt fericită. Da. Sunt fericită! Stau pe WC și strig Sunt Fericită! Mă bucur doar că nu au băgat și în buda asta toaleta acționată vocal. Ce porcărie! Da!! Am în sfârșit de ce să mă plâng!! Nu-mi plac lucrurile comandate vocal!!
Recunosc, am avut un moment de panică. Oare peste două ore nu o să mai fiu același om independent? Pot să spun Da chiar dacă el e idiot și a uitat că e ziua mea acum 2 ani? Cred că de asta o să fac asta. Ca să mă răzbun. E mai ușor să mă răzbun ca și nevastă decât ca parteneră de canapea. O să-i fac viața un chin. Asta chiar o să mă facă fericită.
Știi ce am făcut acum 20 de minute? A venit un nenea să-mi dea niște flori. Ghici ce flori? Trandafiri. Trandafiri roșii. I-am primit cu un mare zâmbet fals pe față, l-am pupat, i-am mulțumit și apoi le-am aruncat la coșul de gunoi de lângă. L-am privit apoi în ochi și i-am mulțumit din nou. Cine aduce trandafiri unei tipe de peste 30. Ce dracu credea? Aș fi putut probabil să i le dau Alexiei dar ce sens avea? Nici copilului meu nu îi plac trandafirii!!! Am zis!
În fine. Vacile astea bat disperate la ușă. Trebuie să ies. Mă așteaptă primarul orașului ăsta părăsit.”
L-am citit și am zâmbit. Da, era clar de la ea care obișnuia să îmi trimită mailuri de pe telefonul ei învechit pentru care avea o dragoste mai mult sau mai puțin platonică.
L-am băgat în buzunar și am zis Da.
M-am uitat la ea și am aflat răspunsul: A spus și ea Da.
“..[..]..primarul orasului astuia parasit.”