Tricou cu personalitate

Una din plăcerile mele mai dubioase e să merg cu metroul la ore cu trafic intens. Nu neapărat să merg cu metroul, ci să schimb la Unirii. Să merg prin pasajul dintre cele două magistrale la 8:40 AM sau 6:35 PM. Nu fac asta din nevoie ci din plăcere. E fascinant să privești o mie de oameni în ochi în mai puțin de cinci minute. O mie de vieți total diferite de a ta în câteva sute de secunde. Poate doar sufăr de complexul copilului crescut într-un oraș minuscul în care vezi o mie de oameni doar dacă vizitezi toate cele 4 biserici în noaptea de Înviere.

Într-o dimineață, prin mia de oameni care îmi trecea prin fața ochilor, am observat un tip. Fața lui nu spunea nimic. Putea să fie la fel de bine colegul de corporație sau tipul care se urcă la Politehnica și cere un leu pentru cei 14 copii care îl așteaptă acasă. Era un tip banal care se grăbea să ocupe un birou într-o corporație cu sediul în Pipera. Deși afară erau doar 5 grade el purta doar un tricou. Un tricou negru cu toată viața mea pe el.

Nu, nu ați înțeles greșit. Era un tip care purta trecutul meu pe post de tricou. Un tricou negru și jegos. Mergea cu el pe contrasens. M-am ciocnit de zeci de oameni încercând să schimb sensul de mers. Am tăiat linia dublu continuă care separă Unirii 1 de Unirii 2 dar am reușit să-l păstrez în câmpul meu vizual. Eram în spatele tipului care îmi purta trecutul pe post de tricou.

Sunt convins că niciunul dintre voi nu și-ar fi dat seama că nu e vorba de doar un tricou. Fiecare cută și fiecare pată spunea ceva despre mine. Cuta de la umeri era de fapt o poveste foarte detaliată despre sentimentele mele față de Monica (de acum 16 ani), pata minusculă de albastru expunea în văzul tuturor pasiunea mea pentru Alexandra. Era până și o înțepătură aproape insesizabilă care descria în cele mai mici detalii modul în care m-am pregătit pentru olimpiada națională de fizică din clasa a 11-a. Totul era acolo, în văzul tuturor. Mă simțeam atât de dezbrăcat în timp ce-l urmăream pe tipul care îmi purta viața pe post de tricou.

El s-a urcat, într-un mod previzibil, în metroul de Pipera. M-am urcat și eu în același metrou, deși întârziam deja la birou. Nu aș fi putut să las pe cineva să mă poarte pe post de tricou. Cel puțin nu înainte să-i aflu povestea. Deși era plin de corporatiști de Pipera am reușit să-mi păstrez ochii pe viața mea. Ne mișcam cu vreo 50 km/h prin tunelurile orașului acesta dar între noi era o nemișcare constantă. Eu și viața mea ne mișcam cu aceeași viteză prin vid. Nu mi se mai întâmplase niciodată asta. Eram fericit chiar dacă altcineva îmi purta viața pe post de tricou.

Au coborât, într-un mod previzibil, la Pipera. El, tricoul cu viața mea și sutele de corporatiști. Am reușit să-i mai urmăresc doar câteva secunde după ce m-am dat și eu jos din metrou. Apoi i-am pierdut. Mi-am pierdut trecutul în marea de oameni când a sosit metroul la cealaltă linie. Aș fi putut să ies la suprafață și să caut tricoul plin de cute, pete, găuri și amintiri dar am pășit și eu în metroul de Victoriei. Trebuia să-mi ajung din urmă prezentul.