Telefonul nu mai suna

Acum câteva zile, când m-am reapucat de citit Murakami, mi-am dat seama de ce unele din personajele lui nu mi se păreau foarte credibile. Mă identificam destul de mult cu personajele, mai puțin cu un aspect pe care nu reușisem să-l identific. Ați crede că e vorba de abilitatea lor de a vorbi cu pisicile sau că nu mi se părea foarte credibilă povestea cu oaia fantastică dar nu era asta. Era ceva mult mai puțin fantastic: să stai lângă un telefon care sună și să te întrebi cine e la celălalt capăt al firului. Da, asta nu pot înțelege: conceptul de fir. Telefonul fix pe care dacă nu-l auzi nu vei ști că a sunat. Copacul care nu face zgomot dacă nu e nimeni în pădure să-l audă cum cade.

Sunt convins că unul din motivele pentru care relațiile de acum 20 de ani erau mult mai stabile e și faptul că atunci nu existau telefoane mobile. Sau internet. Sau internet pe telefoanele mobile. Mă întreb uneori, mai ales atunci când e nevoie de 3 mesaje și două telefoane ca să mă întâlnesc cu cineva, cum reușeau să se întâlnească doi oameni la Universitate. Dacă nu puteai să trimiți un mesaj la 2 dimineața în timpul unei beții, fosta prietenă cum afla că încă te mai gândești la ea? Cum ajungeai cu ea în pat după o săptămână dacă nu schimbați 300 de mesaje în primele 5 zile? Cum puteai să fii fericit de ziua ta dacă nu aveai inboxul plin la 00:11?

Da, sunt ironic și mai ales gelos. Gelos pe toate lucrurile care își construiesc temelia în timp. Pe relațiile a căror temelie a fost ridicată prin conversații lungi la telefon, când toată familia dormea, și nu pe un schelet prefabricat pe un server al unei rețele de socializare. Urăsc și faptul că prin sânge îmi trece nevoia de a trimite un mesaj pe care nici eu nu-l cred decât să mă întreb de ce gradele de alcool mă fac să mă gândesc la un zâmbet alungat de mult.

Îmi imaginez cu greu senzația pe care o poți avea când stai lângă un telefon care sună și speri că la celălalt fir e domnișoara despre care nu știi decât că te fascinează prin zâmbetul ascuns sub privirea blândă. Ar fi nevoie de niște studenți la arheologie ca să redescopăr emoțiile pe care le aveam în timp ce o sunam pe Irina sperând că o să răspundă ea și nu tatăl ei, profesorul meu de Biologie. Și dacă m-a sunat când eram plecat după pâine? Nu ar fi mai bine să o sun eu pe ea? Acum că sună telefonul oare nu ar trebui să las să sune măcar de patru ori ca să nu se prindă că așteptam lângă telefon?

Până una alta o să public cele de mai sus în loc să le povestesc prietenilor la bere despre dorința de a folosi mai intens canalele clasice de comunicare.