Sunt acasă. Între timp e un loc pustiu. În trenul spre nicăieri o prietenă m-a întrebat despre simpla strângere de mână. Nu am știut ce să îi răspund. Ea se plângea că nu mai înseamnă nimic. „Pe vremuri o luai de mână și asta însemna ceva. Însemna că nu ai prietenă de 3 ani care te așteaptă acum în Londra. Că înseamni ceva pentru el…”. Răspunsul meu simplu a fost că acum niciun sărut sau o noapte de dragoste nu mai reprezintă nimic. Putem fi geniali în pat fără ca asta să excludă faptul că eu iubesc pe cineva la mii de km distanță.
601. Ne întorceam de la Casa Poporului în acea sâmbătă de decembrie. Mâna mea a alunecat pe bara autobuzului aglomerat. Ea mi-a adoptat-o și ne țineam împreună de bară. Eram împlinit. Știam că lumea mea e și a ei. Știam că ținând-o de mână nimic nu ni se va putea întâmpla.
Acum mii de ani, plin de complexe, mă împiedic de bordura drumului nostru. Îmi dă mâna ca să îmi regăsesc echilibrul. O strâng puternic și nu-i mai dau drumul. Nu contestă nimic. Ne ținem de mână pe drumul nostru spre o poveste frumoasă de iubire platonică.
Ne trezim dimineața cu o acută lipsă de somn. Îmi ridic trupul dezbrăcat de lângă al ei și mă îmbrac. Ea e nevoită să facă același lucru. Ne zâmbim și ne gândim că a fost o partidă ok pentru o noapte de marți. Acum e deja miercuri și ne așteaptă șefii la birou. Ieșim pe ușa care scârțâie și mergem să așteptăm liftul. O iau de mână și intrăm în cabina de trei persoane. Ne dăm drumul în stația de tramvai. Nu ne spunem nimic dar știm că nu a fost doar o aventură de o noapte.
Țipăm. Sărim. Dansăm. Prizăm magie. Ne luăm de mână. Ne mângâiem pe spate. Încerc să o sărut. Îmi întoarce obrazul. Nu vrea să stricăm magia.