Cinci Minute

Te uitai la mine și tăceai. Doar atât. Cred că eram în tren, ceva se mișcă în visul meu, se mișcă ceva esențial, și tot încerc să-mi amintesc ce. Parcă îmi scapă esențialul, dacă mi-aș da seama ce naiba se mișcă în visul meu, am senzația că aș afla tot Adevărul. Că nu ar mai rămâne nimic, că aș ști tot, aș înțelege tot, aș avea experiența, simțirea, înțelepciunea și probabil oboseala și nepăsarea unei vietăți ce a trăit patru miliarde de ani și tot așteaptă să moară. Aș ști de ce sunt aici, de ce scriu, de ce ție neapărat, de ce acum și probabil aș ști și cum s-au iubit stră-stră-stră bunicii mei într-o noapte de mai, noapte fără lună, fără stele, fără lumină, fără să știe de nimic în jur, fără să le pese că peste 150 de ani o stră-stră-stră nepoată a avut un vis de 5 minute. Am senzația că dacă aș ști ce se mișcă în vis, nu ar rămâne niciun mister, și deși nu am chef să trăiesc încă 50-60 de ani fără mistere, tot vreau să știu ce se mișcă. Eram într-un tren? Alergam spre tine? Ticăia un ceas? Fugeam de tine? Fugeam de ceva? Era cutremur? Se rostogolea de fapt luna? Se împrăștia noaptea, alunecam pe gheață, mergea o gângăriță? Ce se mișcă?

Când m-am trezit, sângele meu se mișcă la fel ca obiectul obsesiei mele de acum. Năvălea aiurea în vene, și mai năvălea și un sentiment stupid de deja-vu, deja-vu nu de acum 3 luni cum mi s-a părut inițial. Un deja-vu de sute de mii de ani, o trăire, un sentiment vechi și aiuritor ce aștepta să se renască, să se reîncarneze într-un vis fără nicio semnificație al unei fete banale. Zvâcneau tâmplele și parcă voiam să strig când m-am trezit. De ce naiba voiam să strig? Poate totuși fugeam de ceva. Dar de ce? Ce se mișcă?

Zvâcneau tâmplele la fel de banal și inutil ca după un coșmar. Numai că în loc de ușurarea pe care o ai când te trezești după așa ceva, am simțit doar greață și frică și sete. Și sentimentul că a fost un urlet care a încheiat vara. Aiuritorul gând că nu vara s-a încheiat, s-a încheiat de fapt toată viața, tot cuprinsul inutil pe care nu-l înțeleg, mi s-a încheiat viața și sunt moartă și îngropată de sute de ani, și Dumnezeu are chef de o glumă bună și îmi lasă iluzia că trăiesc… gândul ăsta aiuritor, în timp ce îmi fierbea sângele în vene și mă simțeam mai vie ca niciodată, gândul ăsta a venit înainte să suni. Câteva clipe a durat totul, poate că nici atât. Cum să ai gânduri așa complexe după un vis? Nu…nu asta e întrebarea, nu prin asta dezleg misterul. Ce naiba se mișcă în visul meu?

Tu sigur nu. Privirea ta era absolut fixă pe mine. Dezgolitor de fixă. Mă dezgoleai cu privirea, mă dezgoleai de sentimente, îmi dădeai de înțeles că știi, știi…știi ce? Iar nu e întrebarea bună. Mă dezgoleai de mister, de orice gând, mă anihilai, mă dezbrăcai de toate gândurile mele, de toată ființa mea, de tot ce sunt și de tot ce eram. Nu cu cruzime mă dezintegrai, nici cu nepăsare, nu cu tristețe sau cu duioșie, doar cu fixitate. Și eu ce făceam? Eu nu eram acolo, dar știam că la mine te uiți. Dacă nu eram acolo, înseamnă că nu eu mă mișcam.

Senzație de sete mincinoasă, sete doar de o clipă, prea scurtă să nu fie forțată, prea scurtă să nu fi fost indusă, prea scurtă să fie adevărată. Dar dacă nu îmi era sete, de ce să mă fi păcălit organismul? De ce s-a jucat cu mine, ce anume din visul ăla m-a făcut să mă gândesc că mi-e sete? Pentru că am gândit, nu am simțit, din moment ce a dispărut imediat ce ai sunat. Când ți-e sete, bei apă.

Oare poți să scrii o poveste doar prin întrebări? Poți să rezolvi o problemă doar punând întrebări, fără să încerci, fără să vrei să afli răspunsul? Oare tot ce scriu eu aici s-ar putea rezuma, de fapt, la o singură întrebare, o întrebare pusă fără să încerc, fără să vreau să aflu răspunsul? Ce se mișcă în vis?

Nu încerc să mă pun în locul tău, să văd prin ochii tăi ce scriu aici. Nu mă interesează să mă gândesc la ce te gândești tu în timp ce citești asta. Nu mă interesează deloc dacă înțelegi sau nu. Nu vreau nici răspunsul la întrebare. Nu vreau să știu dacă vreau să-l aflu. Cred că semăna cu raportul la bec visul meu.

Un vis de 5 minute printre alte vise de 5 minute, vise mai tulburătoare ca al meu, vise banale ca acela în care cazi, și cazi, și cazi, și până la urmă cazi chiar în corpul tău care visează, vise urâte, vise scârboase ca un vierme păros pe care îl găsești lângă obrazul tău dimineața, pe perna ta. De ce m-ai sunat chiar când îmi era fals sete după un vis banal? Nu vreau… nu vreau să fie o coincidență. Încep să mă trezesc, cred, în sfârșit, în sfârșit ceva concret: nu vreau să fie o coincidență.

Când tot ce vreau e să aflu ce se mișcă în visul meu, până și atunci îmi zboară gândul la altceva. E inutil să te concentrezi pe un singur lucru, oricât ai încerca, tot te abați. Pe aici, pe acolo, poate prin apropierea lucrului îți zboară mintea, dar nu rămâne lipită de el.

Îmi zboară la tine gândul acum. Nu-mi zboară la tine. Zboară la cineva cu chipul tău. Fără să fii tu, e cineva la care îmi zboară gândul. Arată ca tine, dar nu ești tu cu siguranță. Poate că nu erai tu în visul meu, era cineva fără nume, dar cu chipul tău. Gândurile complexe sunt enervante, de fapt gândurile în general sunt enervante. Mult mai bune sunt instinctele. Ca acela când ți-e sete. Te duci și bei apă, și gata. Fior pe șira spinării la atingerea unor buze. Fior și atât, supărător, dar primitiv, simplu și clar. Știi ce e. Durere când te tai în cioburile pe care le strângi de pe jos. Durere și un firicel de sânge. Te doare, iei o bucată de hârtie igienică și o înfășori pe deget, după ce ai dat cu un jet de apă pe el, deși știai că o să curgă mai rău. Instincte. Golul din stomac și căldura în timpul preludiului. Poftă să spargi ceva, să distrugi ceva, să te distrugi pe tine, să-ți faci rău dând cu pumnul în perete când ești nervos. Instincte sănătoase, normale.

Tot timpul vedem altceva în oamenii din jur. Mama criminalului își vede doar puiul închis, și deși știe, a înțeles, a reușit să înțeleagă, să cuprindă cu mintea oroarea faptului că el, copilul ei drag care i-a dăruit demult o floare de 8 martie cu mânuța murdară de pământul din care a smuls-o, a violat și omorât copilul altuia, tot ar da orice să-l știe liber și fericit. Într-atât suntem de disperați după frumos, atât vrem să iubim de mult, atât vrem să ne umplem viețile, într-atât ne străduim cu voioșie sau durere, să ne mințim singuri. Știu că nu ești cum cred eu că ești. Știu precis că ești departe de imaginea mea din minte, și cu toate astea nu vreau să renunț la tine, cel fără nume, să te arunc, să te închid undeva de unde să nu mai ieși, și să te văd doar pe tine. Poate m-aș îndrăgosti de tine. Doar de tine, nu de altcineva care întâmplător are chipul tău. Poate dacă aș închide iluzia asta undeva… poate aș putea să te iubesc. Dar dacă nu e așa? Dacă realitatea e banală? E… e prozaică? Ca un telefon pe care îl aștepți, și gustul amar care ți-l lasă după ce închizi, pentru că nimic nu e așa cum voiai tu să fie. Apoi e suficient să se potrivească o bucățică mică, mică de tot, doar un aspect din ființa imaginară cu persoana reală, în carne și oase, și gata… iar visezi. O potrivire de pași. O privire surprinsă, care tu crezi că e adâncă, când în realitate, ființa în carne și oase, care are nume, se pregătea să-și încheie nasturii. Dar tu nu vezi. Îi simți buzele pe gât, și se potrivește. Se potrivește cu ființa imaginară care are chipul lui. Îi vezi zâmbetul, auzi o șoaptă, șoaptă pe care voiai demult să o auzi, simți fiorul pe care voiai să-l simți.

Și în fond, de ce să nu visezi? Când ești departe de viața reală, de persoana cu nume, de ce să nu visezi, de ce să nu rămâi acolo cu visurile tale, scăldat în inconștiință? Doar când nu se potrivește, sângerezi, știi că nu e bine, dar când ești departe, ce rău poate să facă? Primul șuvoi de gânduri din astea l-am avut într-a opta, pe o bancă, lângă o colegă cu dinți strâmbi. Am făcut greșeala să-i dau drumul șuvoiului cu voce tare, și după 10 minute m-a întrerupt. Delirezi. Simplu, clar și concis, doar cu un singur cuvânt m-a întrerupt. Delirezi. Doar atât. A plecat apoi. Palpabil, real. E frumos să visezi, dar nu mă băga în visul tău, nu mă interesează să știu, eu îl am pe al meu. Sunt sigură că și colega cu dinți strâmbi visa. Toți o facem, dar nu ne interesează decât să ajustăm cu disperare realitatea, să tragem de ea sau să o micșorăm pe patul lui Procust al visului nostru. Nu am chef de visul tău, am iluzia mea, și nu mă interesează a ta. E al doilea gând concret: amintirea colegei cu dinți strâmbi de pe bancă. Nu vreau să fie coincidență că m-ai sunat. Sunt și gânduri concrete, răzvrătiri sănătoase, seamănă cu instinctele.

M-am abătut mult de la visul meu. Doar 5 minute, și cât poți să „delirezi” apoi. Și totul ca să aflu răspunsul la întrebarea mea: ce se mișcă? Încet-încet, apar și alte gânduri concrete… după răzvrătirea împotriva coincidenței și după colega cu dinți strâmbi.

De ce scriu gânduri aiurea, de ce ți le trimit ție. Ce o să crezi când citești asta. Ce o să înțelegi, o să ai răbdare să citești până la capăt? Eu o să înțeleg mâine ce voiam să zic în seara asta? O să mi se facă rușine, și o să vreau să îmi iau scrisoarea înapoi, să-mi iau gândurile înapoi, și visul care ar trebui să rămână doar al meu, pentru că nici ție nu-ți pasă de el. Ai și tu visul tău, și nu ai timp și energia necesară ca măcar să-l înțelegi pe al meu. Știu că o să vreau să-mi iau scrisoarea înapoi, la fel de sigur cum știu că o să apăs butonul de send totuși. Nu-mi mai pasă ce se mișcă în visul meu, e neimportant. Nu mai vreau să știu, și nu vreau să pun niciun titlu delirului ăstuia de 2 pagini jumătate. Mi s-a făcut somn. Ceva fizic, concret, liniștitor. Pot să mă opun cât vreau, pot să mă opun 2 zile, dar tot voi dormi până la urmă. E bine așa, e ceva firesc și real.

James Joyce a scris un roman de 1000 de pagini a cărei acțiune se petrece într-o zi. Îmi închipui că nu e vorba numai de acțiune în el. Nu e vorba de personaje, e vorba numai de el. Nu am citit cartea, nu am chef să-i aflu visul. Probabil despre asta a scris, și nu e mare lucru. Poți să diseci un vis de câteva minute sau de câteva clipe la nesfârșit, să-l îmbogățești aiurea cu imagini și simțiri care nu au fost acolo. Dar despre visul tău… visul tău în general, lumea ta secretă, care ar trebui să rămână așa…Nu e mare lucru să scrii 1000 de pagini despre asta.

Nu am chef nici de încheiere. Vreau să întrerup, nu să închei. Încheierea presupune o concluzie, și eu nu o am. Mă duc să beau apă.