Mi se par amuzanți oamenii cu umbrele. Poziția pe care o au când merg cu ele, așa țanțoși, cu mâna ușor ridicată, e foarte comică. La fel și faptul că unii se ascund sub ea cu totul. Nu li se mai vede nici măcar bărbia și au o scuză pentru a nu observa nimic, pentru a fi indiferenți. Când eram mică, îmi plăcea să-mi pun umbrela direct pe cap să se sprijine de el și mă prefăceam că sunt pe o sfoară și că trebuie să-mi țin echilibrul. Încercam să merg așa până când oboseam sau mă plictiseam sau până când mi se prindea părul în spițe și eram nevoită să renunț.
Îmi place când plouă și sunt lângă un geam, undeva înăuntru. Se aud picăturile cum se lovesc de fereastră, de pervaz, de burlane, de acoperișul de tablă al clădirii cu un ritm cadențat. Și asta îmi dă un sentiment de căldură, de bine, de uscat și comod tocmai pentru că știu că sunt la adăpost de tot ceea ce mi-ar strica confortul. Și mă simt protejată și încep să iubesc casa în care stau pentru că îmi asigură o stare de bine. Și uite așa mă atașez…după prima ploaie.
Într-un timp, ploaia îmi aducea aminte de tine. Nu știu de ce, poate pentru că am petrecut apogeul relației noastre când afară ploua. Eram sub același acoperiș, în aceeași cameră, cu mințile și mâinile împleticindu-se unele de altele. Te auzeam zicându-mi că mă vezi ca pe mama copiilor tăi, că îți plac pielea și buzele mele, că îți place să mă strângi în brațe. Refuzam să te cred pe moment, pentru ca atunci când dormeai lângă mine, să rememorez totul, să te sărut pe spate și să fiu incredibil de fericită. Și n-ai știut niciodată asta pentru că a venit soarele arzând și ne-a luat prin surprindere. Și tu ai dispărut în Marea Libertății. Și eu nu știu să înot, ci doar să sar în cap.
Partea bună e că mi-am învățat lecția și mi-am luat vestă de salvare, partea proastă e că nu m-am dezvățat să sar în cap.