E un mister total. Îmi aduc aminte că la un moment dat am văzut ceva răsărindu-ți pe chip. Eram convins că e începutul unui zâmbet. Se pare că m-am trezit că nu-mi aduc aminte să te fi văzut zâmbind vreodată. Oare eu sunt de vină? Îți tot împrumut aparatul pentru că apoi să caut dovezi ale zâmbetului tău pierdute pe cardul de memorie. Până acum fără noroc. Poate de data asta când o să-mi dai aparatul o să găsesc dovezi că ești umană.
Sunt înconjurat de oameni care așteaptă. Așteaptă o semnătură, un rezultat, așteaptă să intre, așteaptă să iasă. Au deja în sânge asta. Ar aștepta și pentru nimic fără să se plângă. Eu de ce nu pot aștepta? Nu ar fi mai simplu să aștept să-ți apară zâmbetul, privirea să nu-ți mai fie așa de rece, să nu înghețe florile în mână când le primești? Dar eu nu pot să aștept…
Dacă într-o zi aș deschide aparatul și m-ar întâmpina zâmbetul tău probabil aș fugi. Aș lăsa totul și aș începe să fug undeva… oriunde… într-un loc în care tu ești în continuare de piatră, unde universul stă în calea fericirii mele.
de ce tot fugi tu de toate lucrurile astea?
crezi ca daca ai avut o data totul a doua oara este sfarsitul?
e bine macar ca iti place sa traiesti :).
“Nothing in life is to be feared. It is only to be understood.” — Marie Curie
>:D<