A început de la o coadă…

A pornit de la o coadă… Au trecut 5 ani de atunci, Însemnările din Mușuroi s-au transferat în niște Însemnări și atât. Nu foarte multe, doar 796 care au adunat doar 2162 de comentarii. Coada din Carrefour a fost mai mult un pretext. Simțeam nevoia să scriu. În continuare mă trezesc adesea dorind să scriu, chiar dacă nu am ceva de transmis. Cam așa s-au născut cam toate aberațiile. Mi-era dor de orele de română. De temele pe care le așteptam să mă scoată din starea de „cel mai bun fizician din Bucovina” (ca să-l parafrazez pe parohul de la biserica la care mergeam). Încă povestesc cu mândrie de caracterizarea personajelor din Moara cu Noroc în care am luat Biblia și am copiat Geneza, asta reprezentând 75% din temă. Am avut noroc de un prof de română care a reușit să-mi cultive plăcerea de a abera, de a nu folosi cărți de comentarii, de a nu cădea în capcana figurilor de stil gratuite. E ușor de înțeles surpriza mea acum o lună când mi-a dat like la un post. Am fost atât de mândru de mine…

Datorită blogului, într-un mod mai direct sau mai indirect, am întâlnit oameni foarte faini. Am început prietenii puternice, am convins multă lume să mă suporte la o bere, am ajuns și mai departe cu unele… Cred că cele mai multe polemici le-au ridicat sutele de metafore folosite în posturile mele, mai ales cele care nu păreau atât de „ireale”. Țin minte reacția surorii unei foste prietene care după ce a citit postul ăsta a luat-o de mânuță ca să aibă „the talk”. Într-un final a convins-o că era o metaforă pentru… De asemenea din când în când „the big boss” mai mă oprește prin birou să râdă de un post sau altul.

(Am început postul ăsta într-un bar din centru și la masa de lângă oamenii vorbesc despre bloguri. E prima oară când asist la o astfel de discuție. De obicei asist la discuții de genul ăsta sau ăsta. O tipă de la masa alăturată: „Nici nu credeam că gândește atâta” referindu-se la un tip pe care îl cunoaște și a ajuns să-i citească blogul. Sunt curios dacă reacția asta au avut-o și oamenii cunoscuți în real life care ajung pe pagina asta.)

În toți cei 5 ani cel mai frică mi-a fost să nu ajungă pe blogul ăsta părinții tipelor cu care ies. Nu știu de ce dar mă aștept în continuare că reacția lor să fie: „Nu te mai vezi cu el!”. (Ca o mică paranteză: cum să fii tată de fată și primul lucru care-l faci când afli de tipul cu care iese fiica să nu fie să-l google-ești?) Oricum în continuare mă miră faptul că nu toate domnișoarele care ajung aici nu încearcă să fugă mai ales că recitind posturile de acum câțiva ani nici măcar eu nu-mi dau seama care sunt reale 90% și care imaginare 90%. (exagerez puțin, marea problemă a mea e faptul că nu reușesc să-mi descifrez metaforele pe care le folosesc la o lună după ce le-am folosit). Eu unul nu aș suporta lângă mine tipe care să folosească un limbaj de genul ăsta.

Apropo de înjurături, simt nevoia, datorită insistențelor unui Barbos, să decodific un post. Vroiam să transmit faptul că nu vreau să mă uiți. Nu vreau să mă uiți și știu că ești la fel ca mine, la fel ca el, la fel ca ea, și vei ține minte toți tipii/tipele cu care faci sex (explicațiile ar putea fi multiple dar să notăm cea mai importantă: să știi pe cine să anunți în caz că afli că ai un BTS). E atât de simplu. Vreau să știi peste 3 ani că m-ai cunoscut, că a existat un tip care își aranja bretonul din minut în minut. Barbosule ești mulțumit de explicație?

O parte din posturi, sper că sub 30%, au fost scrise sub influența alcoolului. Atunci sunt în stare să fiu mai sincer și mai direct ca de obicei. Unele au rămas la statutul de draft, altele au fost șterse după publicare dar cele rămase sunt unele personale, directe, adresate unui singur cititor. Nu știu de ce în anii ăștia am tot preferat să diluez un mesaj atât de mult încât să-l pot publica în loc să folosesc o modalitate directă de adresare. Odată cu primul post au scăzut mailurile adresate într-un mod direct cuiva. Nu mai sunt în stare să scriu cuiva direct. Mă aștept să înțeleagă că ultimul post îi este adresat și să descifreze mesajul. Probabil că adesea lucrul ăsta nu s-a întâmplat. (reversul medaliei e atunci când scriu ceva care nu este adresat nimănui dar multă lume se simte). Acum beau bere și scriu.

Blogul ăsta m-a ajutat să-mi crească „orgoliul” prin comentarii de genul ăsta sau ăsta când de fapt nu sunt decât un tip cu o tastatură în față și acces la net. Mi-ar fi plăcut ca cele câteva sute de pagini pierdute pe un domeniu banal să se concretizeze în ceva mai palpabil, într-o poveste cu cap și coadă, într-o serie de nuvele, într-o biografie a unui ilustru necunoscut dar eu nu pot să nu dau „Publish”… I want it all, I want it now.

Cred că m-am folosit de pagina ăsta pe care oamenii stau în medie 90 de secunde și ca să mă cunosc mai bine. O dată ce „faci publică” o anumită parte din tine ajungi să sapi mai adânc. Și mai adânc. Fiecare dintre noi trebuie să ajungă la ceva ce nu poate împărți cu alții. Mai ales nu pe ceva indexat de google. Asta încerc să fac eu. Să găsesc acel loc care nu trebuie indexat. Trișez puțin și mare parte din informația transmisă spre nimeni este codată într-un fel sau altul dar ideea rămâne: eu mă dezbrac ca să găsesc acel loc în care port centura de castitate.

Postul ăsta trebuia publicat acum 3 zile… Îmi zic „La mai multe posturi” cu o mică întârziere, asta e… Între timp s-a întâmplat un lucru ciudat. Eram acum 2 seri în club și în timp ce-mi etalam dansul de găină decapitată lângă o domnișoară i-am zis că mă cheamă Gelu. Răspunsul m-a surprins: ‘Da, știu. Îți citesc blogul„. Ce mică e lumea: să dansez lângă unul din cei 40 de oamenii care îmi citesc aberațiile. Aștept aniversarea de 10 ani, poate pe alt domeniu… gelu11.com.au 🙂