import com.adobe.Frustrări;

Acum o săptămână și ceva am primit un comment „măgulitor” la un post destul de vechi. Evident că narcisistul din mine s-a simțit mai mult decât flatat. La câteva zile mi-a dat aceeași persoană follow pe twitter, așa că am început să urmăresc și eu ce scrie. Chestii aproape banale până acum câteva zile când întreba (eram printre cei 3 followeri ai ei) cine are „The Catcher in the Rye” în engleză. Mi s-a părut o foarte mare coincidență, așa că i-am trimis mesaj că o am eu. Mă gândeam că fac și eu un bine unui alt obsedat de cartea lui Salinger. Așa am ajuns să ies joi cu ea la o bere și apoi să mergem la concertul Les Elephants Bizarres.

În cele 5 ore petrecute la bere a reușit să mă cucerească prin micile ei povestiri din timpul liceului/facultății, prin faptul că e la fel de bolnavă în ceea ce privește relațiile ca și mine, prin faptul că era la fel de narcisistă ca și mine și nu în ultimul rând cu obsesia ei pentru Noua Zeelandă.

Lucrurile mergeau de la sine, așa că pe la 1 noaptea, fără să o întreb unde mergem, ne-am urcat amândoi în același taxi și am mers la mine. Era cel mai firesc lucru. Pe drum mi-am dat seama că, deși știam atât de multe despre ea, nu aveam nici cea mai mică idee câți ani are, unde lucrează, ce facultate face/a făcut. Nu conta.

Ajunși la mine, lucrurile au continuat să meargă de la sine. Parcă eram niște foști iubiți care se reîntâlnesc după câțiva ani. Primul sărut a venit de la sine, tricourile au zburat ca și cum era nefiresc să le purtăm, blugii trebuiau să fie puși în coșul de rufe murdare, pielea trebuia să fie mângâiată ca să se obișnuiască și ea cu temperatura din cameră…

Și s-a oprit… eu deja nu mai procesam nimic cu anumite părți ale corpului, eram pe pilot automat… Și s-a oprit.

S-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat în câteva secunde și înainte să trântească ușa mi-a zis:

„Acum știi și tu cât de frustrant e să lucrezi cu nenorocitul ăla de Flex Builder”