Spuneam în postul anterior că atunci când aveam 10 ani mă jucam în grădina bunicii cu un pui de căprioară. Eram foarte fericit. În fiecare zi inventam un nou joc cu Bamby (I know, câtă originalitate în a-i găsi un nume). O vară am alergat după ea printre copacii din livadă dar Bamby creștea mult mai repede decât mine si o dată venită toamna am plâns să o mai păstreze deși nu veneam decât în weekend-uri să mă joc cu ea. Când a venit iarna puiul de căprioară nu mai era pui și a ajuns într-un final în farfurii ca friptură.
Mă întreb dacă acum aș ști să renunț, dacă aș insista că la sfârșitul verii puiul de căprioară să fie lăsat în pădure să zburde… Sunt oare la fel de egoist ca atunci?
Nu a fost egoism Gelu….erai mult prea mic ca sa fie egoism…
Stii…motanu meu?….Mika…si cat m-am certat cu ai mei…sa nu il dea, sa il tina…si acuma…eu lucrez…nu are cine sa stea cu el…cine sa se joace cu el….e trist, e singur….acum…n-as mai tine animal in casa…dar atunci….eram prea mica sa inteleg….pur si simplu mi se pare ok…sa stau sa o alint putin si aia era…
Si ai putut sa mananci din fripturica? Uau… Stiu ca e foarte buna carnea de caprioara, but still 😛