Fiind încă sesiune și numărul de restanțe e mai mic de 7, deocamdata, am „răsfoit” din nou De veghe în lanul de secară. (apropo, e la cineva cartea mea că nu-mi găsesc nici varianta în română nici cea în engleză )
Cu copiii așa e: dacă vor să apuce inelul de aur, trebuie să-i lași în pace și să nu spui nimic. Dacă pică, pică, dar n-ai voie să le spui nimic.
Uite, să luăm de exemplu mașinile, i-am zis, cu o voce foarte scăzută. Majoritatea oamenilor se prăpădesc după mașini. Fac drame dacă mașina lor are cea mai mică zgârietură și vorbesc mereu de cât consumă la suta de mile, și, cum își cumpără o mașină nouă, încep să se și gîndească să o schimbe cu un tip și mai nou. Mie nu-mi plac nici măcar mașinile vechi, Adică nu mă interesează. Aș prefera de o mie de ori să am un păcătos de cal. Caii, cel puțin, au ceva uman! Cu un cal, poți să… ce naiba…
Ajunsesem să ne urâm de moarte. Era clar că n-avea niciun rost să încerc să duc o discuție inteligentă cu ea. Îmi părea îngrozitor de rău că începusem discuția.
― Hai să ieșim de aici, i-am zis. Și, dacă vrei să știi, mă doare-n fund de ce crezi tu.
“Cu copiii aşa e: dacă vor să apuce inelul de aur, trebuie să-i laşi în pace şi să nu spui nimic. Dacă pică, pică, dar n-ai voie să le spui nimic.” Frumos 🙂