Trei nopți de veghe pe deal

Nu orice deal. Dealul din poli. Știți voi actuali și viitori ingineri: bucată de verdeață din mijlocul oazei de cunoaștere. Acum patru zile am venit pentru prima oară aici fără aparatul foto, fără laptop, fără amintiri, fără idei preconcepute: doar eu și părul meu de un milimetru. Aceiași oameni. Aceiași copii. Aceleași vrăbii. Aceleași sărutări și aceleași mângâieri.

Stăteam în vârful dealului și numărăm frunze când ai apărut tu cu o parte din amintirile mele, cu o parte din visele nerostite și cam cu toate ideile mele preconcepute. Numărăi muguri de corcoduș din doi în doi, că nu cumva la sfârșit să-ți dea fără pereche. Tu mai crezi încă în perechi: toate lucrurile trebuie sa fie cate doua. Două rate. Doi porumbei. Două umbre. Nu te-am strigat. Speram că îți vei întoarce privirea și îmi vei da câteva din visele pe care le-am construit împreună.

A doua zi copiii încetaseră să mai zburde. Stăteau în cerc și împleteau coronițe. Fetele făceau coronițe albe iar băiețeii împleteau coronițe albastre. Era un munte de flori albe și albastre în mijloc. Începusem să număr florile cu număr de petale impar, că să văd dacă mai vii în seara aia sau nu, când te-am văzut. Te urmau atât de puține amintiri încât cu greu mai reușeam să observ una în mulțimea de gânduri. Privirea ta nu s-a îndreptat nici de data asta spre mine așa că am început să fac ordine printre florile de castan: tu acum, tu la anu, tu acum, tu maine.

A treia seară dealul nu mai avea nici copii, nici vrăbii. Erai în schimb tu înconjurată de toate visele pe care le-am construit împreună și de care vroiam de atât de mult timp să scap. Străluciai în mijlocul lor când privirea ta s-a îndreptat spre mine. Un zâmbet mare, ca la început. Brațe ridicate în sus. Ai început să alergi. Eu înmărmuit. De când așteptam momentul ăsta…

Îți zâmbesc. „Știi ce, du-te-n pizda mă-tii cu visele noastre de fericire cu tot!”.

Zâmbetul ți-a murit: „Nu-ți permit pentru că o știi pe mama!” și-mi arunci bancnota de 10 mii.