Poli. Ora 7. Doi gemeni: un băiat și o fată de 2-3 ani. El intră într-o baltă și o stropește pe surioara lui. Aceasta foarte veselă merge la el și îl împinge. Amândoi se simțeau bine. Râdeau și se împingeau. Dar… Mama din spate foarte furioasă:„Eu ce-am zis?”. „Zi, ce ți-am zis!” De ce nu mă asculți?
Într-o lume ideală copilașul ar fi răspuns: „Mi-ai zis să nu mă joc cu apa dar tot tu ai spus acum 3 luni că îmi iei o mașinuță și nu mi-ai luat!”. Mama ar fi trebuit să tacă și să-i lase pe cei doi să se bucure… Lucrurile au stat însă altfel: mama i-a dat două palme la fund piticului iar acesta a devenit cuminte și trist alături de surioara lui.
„Eu ce-am zis?” I-am zis că o să-i fie bine și o să găsească pe cineva… Și a găsit! E de doi ani cu el… Sper că e fericită… pe mine m-a chinuit mult „zicerea” mea! Am zis că e specială… Că nu o voi uita niciodată! Nu am mai văzut-o de 2 ani…. Ne auzim atât de rar și la telefon! De mult nu mai mi-e dor de ea. Probabil că o voi uita…
I-am zis să se întoarcă la mine, că va fi altfel. Mi-a întors spatele cu grație. Am vrut să strig după ea dar o mână mi-a bătut deja pe umăr…
I-am spus că am văzut umbre. M-a crezut în acea zi fără soare. Acum strălucește dar nimeni nu m-ar mai crede! I-am zis „Fuck Off!” dar de fapt vroiam să știe că aș vrea să mă ia de mână și să mă ducă în camera de lângă ca să dansăm.
I-am zis să nu se joace cu petele albastre într-o lume verde căci stratul de maro poate ieși oricând la suprafață. Ea a luat cuțitul și a început să zgârie albastrul.
Tu, ce ai zis?