Singurătatea bobului de orez

În fiecare dintre noi există un mic sat din Norvegia în care se cultivă orez. Fiecare dintre noi are propria orezărie cu canalele sale de irigații, cu muncitorii plătiți cu boabe de mazăre, cu boabe de orez căzute pe marginea borcanului. Oricât de mult am încerca să negăm faptul că suntem din Nord adevărul iese mai devreme sau mai târziu la iveală: petrecem prea mult timp în preajma noastră. Am încercat cu toții să fugim, să ne ascundem sub un buletin sau un pașaport dar nu am reușit decât să ne confirmăm statutul de așezare umană.

Din când în când mai primim câte un vizitator rătăcit care îl caută pe Moș Crăciun, atrași fiind de zăpadă și de miracolul orezăriei de la minus 16 grade, dar nu găsesc niciun ren, nicio sanie, nici măcar vreun cadou… nu găsesc decât mulți copii triști așezați în șir indian care străbat în grabă podul ce ne unește emisferele sătale. Turiști vin și pleacă… cei mai îndrăzneți mai iau și un kilogram de pământ cu care își astupă propriile gropi lăsând însă în spate un gol ce nu poate fi acoperit decât de metri cubi de apă de ploaie, de kilograme de soare și multă culoare. Mie acum îmi lipsesc 18 remorci și 3 camioane dar nu mă plâng. Tocmai am descoperit în spatele orezăriei un deal din chirpici din care pot astupa aproape orice gaură.

Acum ceva timp am încercat să renunț la producția de orez și să o înlocuiesc cu ceva mai productiv: prăjituri cu mere. Nu am reușit decât să inund câteva canale inundabile și să golesc câteva borcane. Mi-au sărit muncitorii în cap. Nu m-am lăsat ușor și am vrut să-mi păcălesc conștiința cu boabe de porumb presate. Le importam noaptea de la vecinul de Norvegie și foloseam praf de stele pentru a le transforma în pastă, pe care apoi o derivam în orez. Nu am reușit. Revolta a fost inevitabilă. Au existat victime în ambele tabere: eu mi-am pierdut primul camion iar ei s-au ales cu mult zgomot de fundal. Atunci am început să sforăi. Era modul meu de a mă revolta împotriva sătenilor.

Vouă nu vi se pare cel puțin ciudat că nu puteți tipa în propriul sat? Eu am rămas uluit când am mers în piața centrală și am tipat: „HAI….” și… nimic. Nu s-a auzit nimic. Ceva se hrănea cu sunetele scoase de mine și nu se auzea nimic. Nici eu nu auzeam ce vreau să tip. Era un strigat mut care nu ar fi fost în stare să trezească nici măcar pietrele, un strigat ce se vroia un îndemn pentru toți cei care vroiau să se elibereze de propria glie dar care mă făcea să arăt penibil în propriul sat, mă simțeam ca unul din milioanele de boabe de orez: SINGUR!