Aseară m-a întrebat cineva între două beri ce carte am citit ultima oară. Scopul întrebării era clar să mă facă să mă simt aiurea că nu am niciun răspuns… ce-i drept m-a lovit puțin întrebarea. Chiar nu mai citesc deși colecția mea de cărți a început să prindă contur. Acum „mă chinui” cu „Strugurii s-au copt în lipsa ei” dar… nu am ce spune despre ea. Doar că, în ciuda așteptărilor, nu e scrisă de un „el”.
Cred că am mai scris despre „Povestea târfelor mele triste” dar nu îndeajuns de mult față de intențiile inițiale și de emoțiile pe care le aveam când citeam însemnarea lui Gabriel García Márquez. Și acum mai tremur când mă gândesc la bătrânul de 90 de ani stând lângă copilul de 15 fără să fie în stare să-și facă un ultim cadou: o virgină. Poate are dreptate și nu e niciodată prea târziu să te îndrăgostești și poate nu e atât de rău să plătești pentru liniștea unui somn în 2.
Acum stau la BCU și în timp ce „răsfoiam” pdf-urile pentru examen de vineri mai citeam de „ici-colo” și din Antidoturi de Eugène Ionesco, o serie de articole publicate de acesta în decursul anilor în diverse ziare și reviste franțuzești. În mod normal astfel de scrieri mi-ar fi displăcut (îmi aduc aminte cât de repede m-am lăsat de citit Jurnal de Scriitor de Dostoievski, colecția de articole publicate de Cărtărescu sau „Despre eroi și morminte” de Ernesto Sabato ) mai ales că subiectele dezbatute sunt puțin „out of date” dar acum însă descopăr cu plăcere bucuria de a scrie… Sunt puțin gelos pe simplitatea scrierilor și îmi dau seama că talentul nu e atât de important ca bucuria de a scrie. Abia aștept mâine să văd „5 piese scurte”.
Ca să închez într-o notă pozitivă mă întreb ca și Iona dacă sunt înghițit de viu sau de mort…