Am avut un prieten care pe la 15 ani a devenit pasionat de jocul de șah. Cred că încerca să găsească un mod prin care să-și demonstreze inteligența. Din păcate prima partidă a fost una dezastruoasă: a luat mat în 3 mutări de la fratele lui. Știți și voi mutările.. negrul își mișcă pionii din fața nebunului și calului de lângă rege iar albul atacă cu regina. Ca orice lucru de început, această partidă l-a fascinat, dorind să facă și el asta. Și-a dat seama în scurt timp că astfel de mutări nu pot fi întâlnite decât la meciuri foarte dezechilibrate și că șansele să găsești pe cineva care să se lase atât de descoperit sunt minime, așa că după câteva zeci de partide pierdute din cauza începuturilor „pasionale” (ținea atât de mult să-și aducă regina în H5 încât nu observa calul ajuns în F6, iar odată pierdută regina nu avea puterea să continue să lupte).
După începutul „romantic” a realizat și el faptul că jocurile de șah se câștigă în timp, fiind foarte importante începuturile și modul în care le abordezi. A început să mizeze pe siguranță așa că adopta din ce în ce mai des Apărarea Siciliană, intrând cu calul în joc încă de la începutul meciului și făcând spațiu în jurul regelui și a reginei. Cel mai trist moment al partidei era când își sacrifica, pentru o mai bună poziție ofensivă, calul în D4, deși ajungea adesea cu nebunul pe A5, susținut de dama pe A3 și cu flancul advers descoperit. Adversarii se repetau dar partidele erau aceleași… entuziasmul începutului la fel de mare, sacrificiul inevitabil dar… când se ajungea la jocul de mijloc, de tatonare, de înțelegere a adversarului și de a încerca să prevadă mișcările lui, eventual mișcările amândurora, se precipita… Știa foarte bine ce trebuie să facă odată cucerită zona dintre A3 și D5 dar variantele sigure oferite de Paulsen și Scheveningen nu erau deloc pe gustul lui. Prefera atacul, atât de sec numit Steinitz, în care aducea la atac și turnul din H1, astfel expunându-și foarte mult regele, mai ales după plecarea reginei pe flancul stâng. După cum e lesne de dedus, de ce cele mai multe ori pierdea meciul în timp ce pregătea atacul decisiv. Apărarea nu era punctul lui forte.
Pe la 18 ani s-a hotărât să-și maturizeze și el stilul de joc schimbând puțin tactica, folosind Apărarea Rusă, atât de des folosită de mari maeștri precum Boleslavski, Mikenas, Dunkelblum (avea o tabla de joc dedicata doar simulării jocului disputat de acesta în 1957 la Dublin împotriva lui Pachman). Prima partidă în care a folosit această tactică a fost una total diferită față de cele jucate până atunci. A câștigat regiuni care până atunci păreau atât de greu de abordat, fără a fi nevoie de sacrificii, a dat și a primit șah de nenumărate ori fără a se simți însă amenințat de iminența unui mat, la un moment dat a început chiar un joc în paralel (vechea lui tactică) pe care l-a terminat relativ repede, a făcut schimburi avantajoase pentru ambii… Dar, într-un moment al jocului în care nu se gândea la vreun sfârșit, și-a dat seama că ar vrea să experimenteze și altceva (auzise lucruri atât de frumoase despre varianta deschisă Tarrasch, despre cea închisă Cigorin, despre Deschiderea Ponziani și cea Scandinavă) așa că și-a dus regele în E4, l-a blocat cu pioni, și a așteptat sfârșitul…
Inevitabilul s-a întâmplat: șah de la pionul din D5, în timp ce F-ul era acoperit de un turn negru iar în E5 bătea un cal din G6.
De atunci… trece peste începuturi… nu prea îi pasă de apărare… iar sfârșiturile… nu s-a pregătit niciodată.