Inel

Acum 3 ani, după ce am primit un cadou de la „ea” pentru că, după ce a aflat că o înșelasem (I know girls, sunt un nenorocit) m-am hotărât să-i iau un cadou de despărțire. Eram fixat pe un inel. Nu neaparat „un inel” ci … un inel. Am căutat câteva zile și când aveam banii și eram sigur pe hotărârea pe care am luat-o am mers să îl iau. Pe drum însă mi-a făcut cu ochiul un urs uriaș din pluș. În momentul ăla mi-am dat seama că inelul e o chestie dubioasă, mai ales pentru un cadou de despărțire. Așa că… ursul de pluș a fost. I-a plăcut. Despărțirea a decurs normal. We were big „guys”. (ca sa nu va speriati, era în jur de 30 septembrie 2004)

Acum câteva zile am ajuns prin Plaza în căutarea unui inel. De ce? De ce nu? Cadou ca oricare altul, e ca și cum i-aș fi luat lu sora’mea un aparat foto sau colegilor de cameră niște prezervative de jos. În primul magazin în care am intrat era o domnișoară drăguță care mi-a arătat inelul care-mi făcea cu ochiul și mi-a răspuns zâmbind când am întrebat-o cât costă: 11 milioane și ceva. Am zâmbit și eu. 🙂 Am zis mersi și am ieșit eu, blugii mei, adidasii, tricoul de IT-ist și hanoracul de IDM. Să zicem că era puțin mai mult decât plănuisem… Am văzut un magazin mai ok, cu o tanti obosită, fără chef de nimic și după ce mă uit la un inel simpatic o întreb cât costă. Răspunsul ei m-a șocat puțin: „Cât ai de dat?”. Poftim? Știu că nu păream dispus să dau foarte mult, dar totuși… După ce i-am zis suma maximă, inelul fiind sub aceasta, m-a întrebat: „Gata, îl iei?” „Când te hotărăști mă găsești aici. ” Poftim?!?! E de înțeles că am zâmbit și am plecat.

Sfat. Pentru bijuterii mergeți la Unirii sau Cocor. Dar mai bine… aduceți-vă aminte de decizia luată de mine acum 3 ani: jucărie și nu inel.