(re)vedere

Probabil că mulți dintre voi știți că eu sunt dintr-un oraș mic, foarte mic ar putea spune unii. Gura Humorului. 15-17 mii de locuitori. Relativ liniștit. Un loc în care atunci când ieși prin oraș sunt destul de multe șanse că majoritatea oamenilor pe care îi vezi să-ți fie cunoscuți din vedere și deși nu îi saluți ai putea să-i recunoști din o mie… sau 2 milioane…

E o plăcere ciudată să recunosc „bucovineni de-ai mei” prin agitația Bucureștiului mai ales că lucrul asta se întâmplă când mă aștept mai puțin. Probabil că voi cei care veniți din Constanța, Sibiu, Brăila nu percutați foarte mult când cineva pe care vedeți în Carrefour, în metrou, în rectorat sau în mall e din orașul vostru (posibil nici să vă dați seama de lucrul asta) dar pe mine m-a făcut azi să zâmbesc de exemplu azi tipul înalt, prietenul Simonei (colega mea până în clasa a 4-a), pe care l-am văzut la târgul de joburi. Din păcate nu a trecut și pe la standul nostru că m-ar fi recunoscut și ne-am fi salutat… acasă nu am fi făcut asta niciodată.

Ieri am mers în cantină după mult timp. La o masă o brunetă pe care o văzusem cu câteva zile înainte prin poli și care mi s-a părut la momentul ăla o naucă. Nu mă așteptam ca ea să fie la poli… poate nu se potrivește prea bine cu momentul care mi-l aduc aminte cel mai bine despre ea. Era o zi de vară. Terasa de la panipat. Ciuc la 20.000. Cu fața spre drum, nori de furtună peste Toaca. Vântul începea să bate destul de puternic. Bruneta noastră cu păr creț purta o fustă scurtă și largă. Vant puternic. Lenjerie neagră. Boxeri.O întreagă terasă admirând fundul Olgăi (dacă am reținut cum o cheamă, știu că stătea la Fortuna și ea și mai aveam conversații ieftine)care încerca să păstreze din aparențe. Nu știu ce tricou/maieu avea dar știu că până și sânii ei ieșeau în evidență atunci. Lucruri care marchează copilăria unui adolescent de 17 ani. Să revenim la ziua de ieri. Deci bruneta noastră pe care nu am mai văzut-o de 3-4 ani la o masă cu un tip care părea cunoscut. Foarte probabil un humorean și el. După ce mi-am luat tava m-am pus la o masă relativ apropiată de a lor. M-am uitat puțin la ei până când m-au văzut și ei… am întors capul și l-am ținut aplecat în tavă în timp ce o auzeam pe ea spunându-i lui: „Uite! Ăla nu e Gheorghiță? Ăla bun la fizică…” Da. Ăla era Gheorghiță, ăla bun la fizică… odata. Dar tipul? Cunoscut… Eva… dar mai cum… Cred că era fratele lui Florin Eva dar nu îi țin minte numele. Știu că i-am dat un CD la un moment dat… și că mă salutam cu el când eram mai mic… mult mai mic. Oare ce caută și el în București?!?! Tot rugby? Nu contează… am plecat…

Acum câteva luni în metrou spre Armata Poporului în fața mea o blondă îmbrăcată în roz. Aproape nimic special… numai ca… O colegă de liceu, cu un an mai mare, pe care am întâlnit-o într-o zi în ploaie prin luncă. Eram la bazin, ploua cu găleata și ea stătea acolo. Era o colegă de-a lui Daniel. Avea păr de oaie (nu te superi Elena, nu-i așa?) dar stătea în ploaie… cred că am vorbit câteva ore atunci. Nu cred că am mai vorbit de atunci până în după-amiaza în care am abordat-o la Lujerului. S-a speriat puțin când am început să-i vorbesc, mai ales că nu am cea mai discretă privire posibilă, dar când i-am zis de Suceava (nu am riscat să-i zic de Gura Humorului din prima) fața i s-a luminat… acum mai schimbăm vorbe pe mess…

Prima mare surpriză, referitor la oameni „de-ai mei” a fost în anul I, când stăteam la o coadă în Carrefour și în fața mea un el și o ea. Aproape nimic special la asta… însă pe cei doi îi mai văzusem și înainte… ținându-se de mână Marțea prin piață, uitându-se la vitrinele de la Casa Afacerilor, sărutându-se pe lângă terenul de baschet… Ciudat! Să îi văd la 500 de km bagând împreună cumpărăturile în sacoșe. La câteva luni după asta tipul a cântat la nunta lu’ Lili.

Concluzia… You can run, but you can’t hide.