Abordări

Citeam acum câteva ore pe un blog despre cât de patetici pot fi unii băieți atunci când vor să agațe pe cineva.

Rapid Iași-București Nord: grup puternic etilizat și asiduu zglobiu anima vagonul 4. Pentru că se găsesc 2,3 indivizi dornici să-și exercite mitocănia, adresând tinerei de lângă ei insinuări ludice de genul: „Mitzi, și ești singură?”, „Da-te, bah, să trec eu acolo să vorbesc cu domnișoara că tu nu știi”; pentru că o umbră de om cu ochii pe jumătate închiși și vorbind într-un grai de alcool mă întreabă de 15 ori (pe numărătele) dacă nu îi dau o cască de la walkman să asculte și el muzică; pentru că într-un final se împinge în mine pentru a se asigura că primește un răspuns; pentru că nici după ce este rugat „respectuos” să stea la locul său nu-și domolește avântul de socializare.

Mi-am adus aminte de mine și de „abordările” mele… sau mai exact de cât de mult ezitam/ezit înainte să fac „un pas”. Eram în clasa a 11-a cred și mă uitam de 2 luni după o domnișoară din clasa a 9-a. O vedeam foarte des pe culoarele liceului și din când în când și pe străzile târgului. Cred că mi-am creat în jurul ei o mică poveste. Eram fascinat de ochii ei albastri.

Într-o zi m-am trezit cu ea în față. Emoții. „Buna. Eu sunt Gelu”. „Carmen”. Continuarea… După 30 de minute ne sărutam și distrugeam tot misterul și farmecul.

Acum… nu mai am curajul de a aborda pe cineva pe stradă, în poli, în lift… în cel mai bun caz aștept să găsesc o cunoștință comună și fac rost de id de mess… Ce copil sunt! Din nou problema „41″.