Am fost ieri în Cișmigiu. Cred că am mai zis că am o plăcere nebună de a face poze la copiii care se joacă pe acolo… sunt adorabili. Ieri însă erau mai mulți ca niciodată. Nu cred că am văzut niciodată atât de mulți; era plin de bunici, de părinți, de nepoți, de nepoate, de prințese, de prinți, de pirați, de… aiuriți care se plimbă ca să facă poze 🙂
De ce e nevoie de o zi specială pentru ca lumea să aibă voie să calce pe iarbă; de ce nu am putea să mergem în mijlocul Bucureștiului și să ne punem cu fundul pe iarbă, în loc să împărțim banca, cu 2 babe ce vorbesc de ultimele cumpărături din piața Amzei și că în Rahova e mai ieftin, dar mult mai departe. De ce nu sunt în fiecare zi, sau weekend măcar, 5 topogane, 3 saltele pe care să sară piticii, fete care să-i coloreze pe ăia micii pe față, magicienii care să-i îndemne pe tinerii de 40 de ani să joace „Tara, tara, vrem ostasi!”, și de undeva să se audă „Pe cine!” „Pe Monica!”.