Aveam aseară senzația că am mâini infinite. Că tastatura se află la distanțe kilometrice și mâinile mele reușeau să ajungă până acolo… e o senzație ciudată, e ca și cum ți s-ar părea la un moment dat că o bucată de sârmă, ca orice alta (nu contează sentimentele și visele cui circulă prin ea) desparte două stele. Te muți 2 cm și desparte aceeași stea… În acea secundă acel cablu nenorocit, recuperat de la un depozit de fier vechi unde a fost dus de 3 țigani și un copil, transmite tot sufletul unui puști de 23 de ani spre iubita lui de mii de vise.
Știți nu? Cu cât e mai albastru infinitul cu atât de departe ne sunt ideile. Cu cât mai mulți oameni în metrou cu atât mai singuri suntem… cu cât mai mulți oameni care știu ce simți cu atât mai neînțeles ești. Apropo, mă simt greoi.
Asteptam blogul. Atat.
iar Stejar???
:)) Da, de dimineata de la 8. 🙂 Cineva mi-a zis azi ca sunt “feminin”. Acum cred ca e un compliment.
da, e un compliment. daca erai efeminat, cred ca nu ar fi fost.