Când ai 16 ani, Bucovina este un loc plin de mistere, legende și povești.
Acum ceva ani (aș spune „mulți”, dar nu sunt decât 5) îmi plăcea să citesc poezii de Eminescu, să ascult Holograf cu zilele, să scriu poezii siropoase, să iubesc nebunește o privire adulmecată pe stradă.
Era o zi liniștită de primăvară. O duminică. O zi în care stai pur și simplu și adulmeci adierea ce-ți aduce verdele brazilor și umezeala de pe stâncile din mijlocul râului de munte ce șerpuiește printre Obcini. Fără griji sau gânduri, începusem să mă plimb pe drumul ce duce spre Voroneț. Unii ar spune că începusem o călătorie inițiatică, că atunci a început evoluția mea; eu zic că plictiseala m-a scos din casă și speranța de a juca o partidă de baschet. Drumul prin lunca Moldovei e străjuit de ultimele fărâme de munte, dealuri împădurite cu urme de stâncă. Pentru a ajunge să-l străbați, trebuie mai întâi să treci pe o punte suspendată pe care, de obicei, mă opresc la mijloc și privesc apa învolburată de dedesubt. În ziua aceea am trecut fără să mă opresc și fără să privesc în urmă. Nu era nimeni…
…la un moment dat au apărut două umbre… Eram convins că sunt ale brazilor de pe margine, așa că nu le-am dat prea multă importanță, deși păreau rupte de orice obiect din jur. Două umbre. Cine le bagă în seamă când ai probleme mai mari de rezolvat… când trebuie să-ți continui de visat visul de aseară? Au continuat însă să mă urmeze… să mă urmărească… aveau formă umană… Foarte ciudat e că nu m-am speriat. O vedeam ca pe un lucru foarte normal, deși renunțasem să cred că e vorba de umbre de brazi; eu am umbră, tu ai umbră, el are umbră… de ce nu ar exista umbre și atât…
În pustietatea aceea de lume a apărut deodată un bătrân: „Nu te speria!”.
Am rămas înmărmurit… nu prea știam la ce se referă și ce vrea de la mine; speram că nu se referea la umbre. De ce mi-ar fi putut fi frică de umbre și cum de el le vedea, iar cei pe lângă care am trecut nu le-au observat? Văzând că sunt mirat, a continuat și s-a prezentat… el era „Stăpânul Umbrelor” și menirea lui era să le vegheze pe Pământ și să-i facă fericiți pe cei ce le văd… Mi-a spus apoi povestea lor, povestea umbrelor.
Dumnezeu, când ne-a creat, ne-a dat două umbre: una care se apropia de soare, în care a pus Dragostea și toate lucrurile menite să ne facă fericiți, și alta, în umbra care se depărta de soare, în care a pus ura și toate lucrurile noastre negative. Odată cu izgonirea noastră din Rai, ne-a fost luată umbra care își lua energia din lumina divină și care ne putea ajuta să ne creăm propria noastră grădină a Edenului. Aceasta a pornit în lume în căutarea umbrei celui menit să ne facă fericiți, cu care trebuie să reconstituim Raiul – a sufletului pereche. Umbrele umblă tot timpul câte două și se arată doar celor doi dacă aceștia se vor întâlni atât pe Pământ, cât și în momentul în care vor realiza cât de norocoși sunt. Atunci se va reîntregi făptura lor și vor obține fericirea.
Stăpânul Umbrelor a fost trimis aici, pe Pământ, pentru a ne ajuta să obținem fericirea; a fost trimis de Dumnezeu ca o soluție de mântuire… și-a dat seama că nu merităm un chin atât de mare: să trăim fără dragoste! El cutreieră lumea și îi anunță pe cei ce văd umbre că vor putea fi fericiți dacă vor crede în umbre. Am întors capul să văd dacă mai sunt umbrele în preajma noastră și, în momentul în care mi l-am întors, bătrânul dispăruse. Nu mai era nimeni… dispăruseră și umbrele.
Am mers apoi la izvor, m-am spălat pe față și am venit înapoi spre pod și… s-a întâmplat ceva ciudat…