Din amintirile unui nebun

Acum ceva timp eram în stare să scriu…

Am întâlnit mai demult un suflet într-o pustietate de sentimente. Sufletul ăsta nu era nici mare, nici mic, nici mai rotund, nici mai pătrat decât alte suflete. Era singurul. Asta era singura lui calitate în momentul acela. Și sufletul acesta îl oglindea pe Dumnezeu, pe Dumnezeul din el. Am început să mi-l port aproape. Nu îl lăsam să se îndepărteze, mă temeam că va dispărea, că se va evapora ca toate lucrurile bune din viața mea.

Am mai întâlnit odată un suflet. Era atât de mare, atât de frumos, atât de mare și de rotund. Era îmbrăcat în haine albastre, făcute special pentru acel suflețel. În el se oglindeau ochii mei, dacă te uitai atent la el mă puteai vedea. Unii ziceau că e sufletul meu, că doar eu aș putea avea un asemenea suflet de frumos. De fapt nimeni nu-mi zicea nimic. N-am arătat nimănui acel suflet de teamă să nu se îndrăgostească și altcineva de acel suflet. Eram fericit alături de el până într-o zi.. Am vrut să-l văd în adevărata lui splendoare așa că i-am cerut suflețelului să-și dea jos hainuțele albastre. Știți ce se ascundea sub hainele albastre? Un gol albastru, sufletul acela frumos, mare, rotund nu era decât un fir de nimic, o parte de Dumnezeu care nu-și avea scopul.

Să revenim acum din nou la sufletul acela banal din pustietatea de sentimente. A început să-mi fie pe plac, era ce căutam și, cel mai important era faptul că nu purta haine albastre. Era un suflet dezbrăcat. Mă temeam totuși că în spatele banalității se ascundea din nou nimicul. Îmi era însă mult mai frică de sumbra posibilitate că în spatele lui să se ascundă o adevărată frumusețe, un suflet care să radieze, să emane în jurul său fericire și adevăr. De asta îmi era cel mai frică, mă temeam că acest suflet banal mă va eclipsa pe mine, că eu voi sta mereu în umbra lui.

De atunci de când mi-am dat seama că voi deveni o victimă, că voi deveni nimic, am început să-l murdaresc. I-am făcut un set de haine care-l făceau urât. A acceptat să le poarte deși era foarte sărăcăcios în ele. Văzând că nu-i deajuns, am început să-i spun că nu merită denumirea de suflet, că face sufletele de rușine, că el nu-i suflet, el e un simplu sentiment, cel mult o idee abandonată de alt suflet. El accepta toate vorbele mele fără a spune nimic.

A venit și ziua în care l-am văzut în splendoarea sa. O minunație de suflet, o adevărată parte din sufletul lumii, radia fericire și adevăr. Adevărul a durut. M-am văzut în el așa cum sunt: un cacacel de suflet care nu este decât o adunatură de resturi, un suflet care face degeaba umbră ideilor. Asta sunt eu: bătătura de pe călcâiul sufletului pe care l-am întâlnit în pustietate.