23:00. Piața Universității. 601. Pe scaunul din fața mea un buchet de ghiocei striviți. Care e oare povestea lor?
Îmi place să dau flori dar câteodată sunt prea roșii. De aceea ghioceii sunt perfecti. Îmi place să văd bătrânele cu coșuri pline de flori… îmi aduce aminte de vremurile când eram acasă și era plin „podul spre fericire” cu țigănci ce vindeau semințe. Îi vor plăcea cu siguranță Mirelei. Mă va săruta dulce cum numai ea știe să sărute buzele astea. Abia aștept să mă dau jos din 601 asta și să o aștept… cred că va trebui să o aștept. Am ajuns cu 15 minute înainte… de unde să știu eu la ce semafoare stă și la ce semafoare nu stă. La ora asta e coloana destul de mare la Eroilor. Nu zi azi… Mirela? A ajuns și ea mai repede? Credeam că are cursuri… e cu un coleg… probabil că au scăpat mai repede… dar cu ce coleg e… și de ce… What the fuck? Se sărută??!?!?!
E primăvară… numai mijlocul lui februarie nu e. Încă puțin și e 14… oare ce să-i iau lui Mircea? Nu cred că are rost… parcă văd că iar vine la mine cu fața lui de om ce cere milă : „Maria… știi… eu nu sărbătoresc iubirea azi doar că americanii zic asta!” Dar eu vreau să primesc flori… vreau să mi se spună că îi sunt dragă. Nu vreau să-mi spună că mă iubește… nu sunt chiar atât de absurdă… cine ar putea să mă iubească pe mine? Asta ar fi culmea… În fine… aberez… măcar de-aș primi ghiocei pentru aberațiile mele. Da… sunt amuzantă. De ce nu vine… hopa… uite-l . Să vezi și să nu crezi… un buchet de ghiocei doar pentru mine… ce dulce e. „Maria, vrei să ne căsătorim? Te iubesc mai mult decât credeam că pot iubi pe altcineva! Nu am inel… nu am o mie și unu de trandafiri roșii, așa cum ai merita, dar am multă iubire… “… și acești ghiocei… Dar ce mai contează… ce romantic… ce frumos… sunt iubită…. nenorocitul… o să mă înșele… așa fac toți ăștia cu ghiocei…
Frumos finalul:D