Pisica

Poate că unii dintre voi v-ați întrebat ce e cu pisica „suprarealista”… dacă reprezintă vreo obsesie mai veche sau poate e o refulare dintr-un trecut foarte îndepărtat. Unii mi-au spus că seamănă cu o balenă, alții că e un model după nu știu ce os dar cei mai mulți că e de fapt un sistru (îi înțeleg perfect pe aceștia mai ales că eu știu și sunetele pe care le poate scoate pisica). Cred că e cazul să vă povestesc…

Acum 2 ani și ceva s-a născut o pisică fără nume și fără greutate la început. Era un ghemotoc de puf cu niște ochi verzi. Am avut grijă de ea cât de bine am putut, am ferit-o de alte pisici și mai ales de câini și de oamenii răi, o hrăneam în fiecare zi cu biscuiți crocanți și îi dădeam să bea doar suc de portocale. Câteodată însă mă supăram pe ea căci ducea o viață mai frumoasă ca a mea, îmi acapara prea mult din timp, și uitam să o hrănesc sau o aruncam pe scări și o lăsam să ajungă singură la mine (de multe ori însă eram eu acela care fugea după ea pentru a o aduce înapoi). A crescut foarte frumoasă, a apucat să se bucure și de zăpadă… și de soare… și de mare… și de munte… și de creveți dar și de sardine în sos alb…

Ceva însă s-a întâmplat… acum un an lucrurile au început să devină…ciudate… nu știu dacă era frigul din casa mea de vină sau gerul de afară… sau faptul că nu îmi găseam timp să o mângâi dar la un moment dat m-a zgâriat destul de tare… am început să sângerez și mi-au curs chiar și lacrimi… începusem să fiu însă dependent de pisica aceea mare și cafenie. Cred că asta a dus la sfârșit: eram prea dependent și nu vroiam să cred că așa ceva se poate. Eram fericit cu ea lângă mine și nu îndrăzneam să mă gândesc că ceva rău s-ar putea întâmpla… gândul ăsta m-a făcut ca-ntr-o zi geroasă de februarie, pe un viscol cum nu s-a văzut până atunci să o alung din viața mea… i-am dat un șut în fund și am lăsat-o să moară. În scurt timp însă mi-am dat seama că mi-e greu să trăiesc fără ea așa că am încercat să o resuscitez. Aproape reușisem. Era aproape vie… nu mai trebuie decât o mângâiere și să-i îmbrățișez corpul inert… A trecut însă un camion pe lângă noi care a strivit-o fără nici o șansă de a o reînvia. Stătea pisica mea lipită de caldarâm… o foaie subțire de piele și blană…

Au trecut 11 luni de atunci și din când în când îmi mai este dat să mai văd câte o pisică având aceiași ochi ca pisica mea, același picior drept din față și stâng din spate, care respiră 78% din timp în același ritm, care din când în când mai șchiopătează dar… dar… Dacă la început înmărmuream când o vedeam cu gândul la Pisica mea acum sunt puțin mai rece. Acum am copia ei perfectă făcută din lut și de aceea acum o oră când am stat lângă falsa pisică la masă mi-am dat seama că încep să devin alergic la păr de felină.