„Mă doare crud un trandafir
Cules din raiul de grădini
Ce-ți izvorăsc din suflet”
O strofă uitată de vremuri și de timp… am citit-o acum ceva timp(4 ani) într-o revistă de tinere talente… m-a lăsat pe spate. Mi s-a părut genială. Mai erau 3 strofe pe care timpul mi le-a șters din memorie… se termina poezia cu „Și nu-ți aduci aminte”
Azi în tramvai Luceafărul, în interpretarea artistică a unei mici actrițe care cerea câte 50 de bani pentru reprezentație.
„Ce-ți pasă ție chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece”
Între timp un chip de lut se golea de lichide… cu spatele la toți ceilalți, izolat de toată lumea din jur, de mașini și tramvaie, doar el și hornul care ținea pe post de copac…
E noapte și târziu și mă întreb de ce o fac pe supăratul atât de des și de ce îndepărtez lumea din jurul meu doar pt că nu obțin ce vreau, și știm că asta e aproape imposibil și poate ar trebui să ne mulțumim cu o îmbrățișare, să ne mulțumim cu un sărut furat, să ne mulțumim cu o relație perfectă, poate nu ar trebui să desconsiderăm ceea ce avem doar pentru că știm că se poate și mai mult. Dacă totuși nu există nimic mai sus de cer? Cum te-ai simți dacă ai ajunge până Sus și dorind să mai urci cineva ți-ar răspunde sec: „Hei tu, unde vrei să mai urci? Aici s-a terminat! Nu e nimic mai sus!” ?!?!?! Probabil că am căuta ușa secretă ce duce mai sus… am inspecta până la infinit tavanul în căutarea crăpăturii…