Zizu! Un fotbalist magistral care, când toată lumea avea deja laudele pregătite, ziarele scriseseră deja articole omagiatoare despre un zeu reînviat ca într-un basm, a șocat. În momentul ăla pentru mine a devenit un erou. Până în minutul 110 al finalei țineam cu Franța, așa cum am ținut și cu Australia sau Ghana. Îmi plăcea de Zidane cum joacă, modestia sa din joc și nu numai, îmi plăcea ca jucător. În momentul în care comentatorul a început să spună că și-a umbrit cariera, că a distrus tot ce a clădit până acum, am început să-l privesc pe Zinedine Zidane ca pe un adevărat erou. Nu acel fel de erou pe care îl aștepta toți, un erou renăscut după două campionate ratate și după ce s-a retras, ca să aducă titlul mondial unei echipe de veterani, ci acel erou care se dovedește a fi om. El nu s-a luptat ca Armstrong cu cancerul pt a câștiga de 7 ori Turul Franței, el a crezut că mai este în stare să lupte și a luptat. S-a ridicat atunci când toți credeam că a murit, odată cu el și echipa Franței, când toată lumea nu făcea decât să contorizeze minutele scurse la un campionat mondial fără ca Franța să marcheze. A ajuns cu Franța în finală și toată lumea era pregătită să îl aplaude ca pe eroul ce îl așteptau la sfârșitul meciului, indiferent cine ar fi câștigat. Aura i-a crescut și mai mult odată cu acel magnific gol din primele minute ale meciului, când a șutat așa cum numai cineva care știe că se termină și că trebuie să mai simtă jocul prin vene cât mai poate. Ajunși în prelungiri, lumea se aștepta ca el să aducă titlul. Se așteptau să dea un gol cu capul în ultimele minute. Orice altceva… Comentatorul: „Cum a putut face așa ceva când știa că îl urmăresc în orice moment 23 de camere…” E demn de laudat pentru acest lucru. Nu s-a gândit că va fi blamat, că va pierde Balonul de Aur (pe care l-a câștigat pe drept). Gesturile ca ale lui sunt de blamat, prea multe bătăi pe terenul de fotbal, prea multă violență în jurul sportului rege. Al lui însă e de înțeles, deși nu știu ce i-a spus Materazzi, dar majoritatea am fi cedat, și pentru asta l-am admirat: s-a dovedit că are slăbiciuni, că este făcut din defecte și că doar dorința noastră de a crede în basme l-a făcut ceea ce nu poate fi nimeni.
După acea lovitură a așteptat cartonașul roșu, și-a pus capul în pământ și a plecat trecând pe lângă cupă. Îmi doream din tot sufletul ca Franța să câștige și acea bară m-a durut la fel de mult ca și dacă ar fi fost România în locul ei. Dar așa se termină poveștile în viața reală. Eroii cad de pe cele mai înalte vârfuri și asta îi face să fie și mai puternici, că au avut curajul să se arunce.