Ajuns acasă după un drum obositor în care am cedat locul meu unui pitic și am schimbat replici seci pe hol cu o Carmen (putea fi și o Marie, o Andree…) am mers la biserică pt spovedanie și împărtășanie! De ce? Probabil din același motiv ca și alți 90% din cei ce o fac: că așa se face, nu simțeam nevoia de a mă confesa, de a-mi recunoaște păcatele sperând că mă Va ierta!
Ajuns în biserică în care mi-am găsit liniștea de atâtea ori și care mă face de fiecare dată să cred că Dumnezeu există am început să mă simt ciudat… Era un părinte nou care m-a făcut să cred că poate nu mă aflu acolo doar pentru a urma un obicei ci pentru a mă împăca cu mine însumi, să îmi recunosc păcatele! Eram pregătit să mă pun în genunchi în fața lui, să-i sărut mâna și crucea și să-i spun…
Recunosc, sunt făcut din sânge și sângele îmi zburdă prin vene mai tare ca oricând când o văd! Îmi inundă inima mai proaspăt și deși nu suntem uniți în fața Ta nu vreau decât să o strâng în brațe să fac dragoste cu ea fără să mă gândesc la nimic altceva, să păcătuim unul în brațele celuilalt, să gustăm din fructul oprit și să uităm de tot ce-i sfânt!
Recunosc, sunt făcut din carne și carne aș vrea să simt în mâini, să mă înfrupt cu o bucată de sân, fără să conteze pruncul cui se va alăpta de la el; pentru o clipă de uitare, de alinare că în brațele mele nu e cine-mi face sângele să curgă am călcat pe suflete, am ucis ce nu merita ucis…
Recunosc, sunt făcut din gol dar vidul nu mi-a pătruns și-n suflet… nu a dispărut nimic de acolo indiferent de cât îmi doresc asta, și indiferent de cât Ți-am dus numele în deșert… Sunt gol și nu mă umple decât o mare iubire, și acela nu ești TU!
Recunosc, sunt făcut din pământ și noroi am aruncat în stânga și dreapta pentru aceeași clipă de uitare, pentru un moment de alinare… Mi-am săpat o groapă și odată aflat la fund am încercat să-mi găsesc drumul spre vârf cățărându-mă cu unghiile pe pereții perfecți, rămânându-mi noroi sub unghii, cu care să arunc în cea aflată deasupra și care îmi întindea mâna să ies și să adulmec soarele din nou!
Recunosc, sunt făcut din slăbiciuni și slab sunt când sunt singur…
Eram pregătit să-mi asum canonul, să sufăr în mocirlă în care m-am băgat, să mă înec cu propriul orgoliu, să stau și să o privesc pe cea ce o iubesc în brațele altuia și apoi să mă flagelez cu vorbe grele!
În cele din urmă am ajuns să mă confesez altui preot… la care m-am mai „confesat” de câteva ori: „De când ne-am spovedit ultima oară a trecut ceva timp, de atunci am spus vorbe grele, nu am ascultat tot timpul de părinți, nu am spus în fiecare seară rugăciunea, nu am toate duminicile la biserică, dar nu am furat, sau dușmănie cu nimeni nu am avut!” Nu puteam decât să-l aprob… Canonul primit? Să țin post negru în acea zi cât de mult pot… am stat nemâncat și fără să beau apă până la 7… ce simple par lucrurile așa…
Ar fi prea simplu să fie așa… mi-am îndeplinit și celălalt canon așa că acum pot fi fericit, pot să ies și eu la soare! O să încerc să fiu mai puternic…