Cinci Minute

Te uitai la mine si taceai. Doar atat. Cred ca eram in tren, ceva se misca in visul meu, se misca ceva esential, si tot incerc sa-mi amintesc ce. Parca imi scapa esentialul, daca mi-as da seama ce naiba se misca in visul meu, am senzatia ca as afla tot Adevarul. Ca nu ar mai ramane nimic, ca as sti tot, as intelege tot, as avea experienta, simtirea, intelepciunea si probabil oboseala si nepasarea unei vietati ce a trait patru miliarde de ani si tot asteapta sa moara. As sti de ce sunt aici, de ce scriu, de ce tie neaparat, de ce acum si probabil as sti si cum s-au iubit stra-stra-stra bunicii mei intr-o noapte de mai, noapte fara luna, fara stele, fara lumina, fara sa stie de nimic in jur, fara sa le pese ca peste 150 de ani o stra-stra-stra nepoata a avut un vis de 5 minute. Am senzatia ca daca as sti ce se misca in vis, nu ar ramane niciun mister, si desi nu am chef sa traiesc inca 50-60 de ani fara mistere, tot vreau sa stiu ce se misca. Eram intr-un tren? Alergam spre tine? Ticaia un ceas? Fugeam de tine? Fugeam de ceva? Era cutremur? Se rostogolea de fapt luna? Se imprastia noaptea, alunecam pe gheata, mergea o gargarita? Ce se misca?

Cand m-am trezit, sangele meu se misca la fel ca obiectul obsesiei mele de acum. Navalea aiurea in vene, si mai navalea si un sentiment stupid de deja-vu, deja-vu nu de acum 3 luni cum mi s-a parut initial. Un deja-vu de sute de mii de ani, o traire, un sentiment vechi si aiuritor ce astepta sa se renasca, sa se reincarneze intr-un vis fara nicio semnificatie al unei fete banale. Zvacneau tamplele si parca voiam sa strig cand m-am trezit. De ce naiba voiam sa strig? Poate totusi fugeam de ceva. Dar de ce? Ce se misca?

Zvacneau tamplele la fel de banal si inutil ca dupa un cosmar. Numai ca in loc de usurarea pe care o ai cand te trezesti dupa asa ceva, am simtit doar greata si frica si sete. Si sentimentul ca a fost un urlet care a incheiat vara. Aiuritorul gand ca nu vara s-a incheiat, s-a incheiat de fapt toata viata, tot cuprinsul inutil pe care nu-l inteleg, mi s-a incheiat viata si sunt moarta si ingropata de sute de ani, si Dumnezeu are chef de o gluma buna si imi lasa iluzia ca traiesc… gandul asta aiuritor, in timp ce imi fierbea sangele in vene si ma simteam mai vie ca niciodata, gandul asta a venit inainte sa suni. Cateva clipe a durat totul, poate ca nici atat. Cum sa ai ganduri asa complexe dupa asa un vis? Nu…nu asta e intrebarea, nu prin asta dezleg misterul. Ce naiba se misca in visul meu?

Tu sigur nu. Privirea ta era absolut fixa pe mine. Dezgolitor de fixa. Ma dezgoleai cu privirea, ma dezgoleai de sentimente, imi dadeai de inteles ca stii, stii…stii ce? Iar nu e intrebarea buna. Ma dezgoleai de mister, de orice gand, ma anihilai, ma dezbracai de toate gandurile mele, de toata fiinta mea, de tot ce sunt si de tot ce eram. Nu cu cruzime ma dezintegrai, nici cu nepasare, nu cu tristete sau cu duiosie, doar cu fixitate. Si eu ce faceam? Eu nu eram acolo, dar stiam ca la mine te uiti. Daca nu eram acolo, inseamna ca nu eu ma miscam.

Senzatie de sete mincinoasa, sete doar de o clipa, prea scurta sa nu fie fortata, prea scurta sa nu fi fost indusa, prea scurta sa fie adevarata. Dar daca nu imi era sete, de ce sa ma fi pacalit organismul? De ce s-a jucat cu mine, ce anume din visul ala m-a facut sa ma gandesc ca mi-e sete? Pentru ca am gandit, nu am simtit, din moment ce a disparut imediat ce ai sunat. Cand ti-e sete, bei apa.

Oare poti sa scrii o poveste doar prin intrebari? Poti sa rezolvi o problema doar punand intrebari, fara sa incerci, fara sa vrei sa aflii raspunsul? Oare tot ce scriu eu aici s-ar putea rezuma, de fapt, la o singura intrebare, o intrebare pusa fara sa incerc, fara sa vreau sa aflu raspunsul? Ce se misca in vis?

Nu incerc sa ma pun in locul tau, sa vad prin ochii tai ce scriu aici. Nu ma intereseaza sa ma gandesc la ce te gandesti tu in timp ce citesti asta. Nu ma intereseaza deloc daca intelegi sau nu. Nu vreau nici raspunsul la intrebare. Nu vreau sa stiu daca vreau sa-l aflu. Cred ca semana cu raportul la bec visul meu.

Un vis de 5 minute printre alte vise de 5 minute, vise mai tulburatoare ca al meu, vise banale ca acela in care cazi, si cazi, si cazi, si pana la urma cazi chiar in corpul tau care viseaza, vise urate, vise scarboase ca un vierme paros pe care il gasesti langa obrazul tau dimineata, pe perna ta. De ce m-ai sunat chiar cand imi era fals sete dupa un vis banal? Nu vreau… nu vreau sa fie o coincidenta. Incep sa ma trezesc, cred, in sfarsit, in sfarsit ceva concret: nu vreau sa fie o coincidenta.

Cand tot ce vreau e sa aflu ce se misca in visul meu, pana si atunci imi zboara gandul la altceva. E inutil sa te concentrezi pe un singur lucru, oricat ai incerca, tot te abati. Pe aici, pe acolo, poate prin apropierea lucrului iti zboara mintea, dar nu ramane lipita de el.

Imi zboara la tine gandul acum. Nu-mi zboara la tine. Zboara la cineva cu chipul tau. Fara sa fii tu, e cineva la care imi zboara gandul. Arata ca tine, dar nu esti tu cu siguranta. Poate ca nu erai tu in visul meu, era cineva fara nume, dar cu chipul tau. Gandurile complexe sunt enervante, de fapt gandurile in general sunt enervante. Mult mai bune sunt instinctele. Ca acela cand ti-e sete. Te duci si bei apa, si gata. Fior pe sira spinarii la atingerea unor buze. Fior si atat, suparator, dar primitiv, simplu si clar. Stii ce e. Durere cand te tai in cioburile pe care le strangi de pe jos. Durere si un firicel de sange. Te doare, iei o bucata de hartie igienica si o infasori pe deget, dupa ce ai dat cu un jet de apa pe el, desi stiai ca o sa curga mai rau. Instincte. Golul din stomac si caldura in timpul preludiului. Pofta sa spargi ceva, sa distrugi ceva, sa te distrugi pe tine, sa-ti faci rau dand cu pumnul in perete cand esti nervos. Instincte sanatoase, normale.

Tot timpul vedem altceva in oamenii din jur. Mama criminalui isi vede doar puiul inchis , si desi stie, a inteles, a reusit sa inteleaga, sa curpinda cu mintea oroarea faptului ca el, copilul ei drag care i-a daruit demult o floare de 8 martie cu manuta murdara de pamantul din care a smuls-o, a violat si omorat copilul altuia, tot ar da orice sa-l stie liber si fericit. Intr-atat suntem de disperati dupa frumos, atat vrem sa iubim de mult, atat vrem sa ne umplem vietile, intr-atat ne straduim cu voiosie sau durere, sa ne mintim singuri. Stiu ca nu esti cum cred eu ca esti. Stiu precis ca esti departe de imaginea mea din minte, si cu toate astea nu vreau sa renunt la tine, cel fara nume, sa te arunc, sa te inchid undeva de unde sa nu mai iesi, si sa te vad doar pe tine. Poate m-as indragosti de tine. Doar de tine, nu de altcineva care intamplator are chipul tau. Poate daca as inchide iluzia asta undeva… poate as putea sa te iubesc. Dar daca nu e asa? Daca realitatea e banala? E … e prozaica? Ca un telefon pe care il astepti, si gustul amar care ti-l lasa dupa ce inchizi, pentru ca nimic nu e asa cum voiai tu sa fie. Apoi e suficient sa se potriveasca o bucatica mica, mica de tot, doar un aspect din fiinta imaginara cu persoana reala, in carne si oase, si gata… iar visezi. O potrivire de pasi. O privire surprinsa, care tu crezi ca e adanca, cand in realitate, fiinta in carne si oase, care are nume, se pregatea sa-si incheie nasturii. Dar tu nu vezi. Ii simti buzele pe gat, si se potriveste. Se potriveste cu fiinta imaginara care are chipul lui. Ii vezi zambetul, auzi o soapta, soapta pe care voiai demult sa o auzi, simti fiorul pe care voiai sa-l simti.

Si in fond, de ce sa nu visezi? Cand esti departe de viata reala, de persoana cu nume, de ce sa nu visezi, de ce sa nu ramai acolo cu visurile tale, scaldat in inconstienta? Doar cand nu se potriveste, sangerezi, stii ca nu e bine, dar cand esti departe, ce rau poate sa faca? Primul suvoi de ganduri din astea l-am avut intr-a opta, pe o banca, langa o colega cu dinti strambi . Am facut greseala sa-i dau drumul suvoiului cu voce tare, si dupa 10 minute m-a intrerupt. Delirezi.Simplu, clar si concis, doar cu un singur cuvant m-a intrerupt.Delirezi. Doar atat.A plecat apoi. Palpabil, real. E frumos sa visezi, dar nu ma baga in visul tau, nu ma intereseaza sa stiu, eu il am pe al meu. Sunt sigura ca si colega cu dinti strambi visa. Toti o facem, dar nu ne intereseaza decat sa ajustam cu disperare realitatea, sa tragem de ea sau sa o micsoram pe patul lui Procust al visului nostru. Nu am chef de visul tau, am iluzia mea, si nu ma intereseaza a ta. E al doilea gand concret: aminterea colegei cu dinti strambi de pe banca. Nu vreau sa fie coincidenta ca m-ai sunat. Sunt si ganduri concrete, razvratiri sanatoase, semana cu instinctele.

M-am abatut mult de la visul meu. Doar 5 minute, si cat poti sa „delirezi” apoi. Si totul ca sa aflu raspunsul la intrebarea mea: ce se misca? Incet-incet, apar si alte ganduri concrete… dupa razvratirea impotriva coincidentei si dupa colega cu dinti strambi.

De ce scriu ganduri aiurea, de ce ti le trimit tie. Ce o sa crezi cand citesti asta. Ce o sa intelegi, o sa ai rabdare sa citesti pana la capat? Eu o sa inteleg maine ce voiam sa zic in seara asta? O sa mi se faca rusine, si o sa vreau sa imi iau scrisoarea inapoi, sa-mi iau gandurile inapoi, si visul care ar trebui sa ramana doar al meu, pentru ca nici tie nu-ti pasa de el. Ai si tu visul tau, si nu ai timp si energia necesara ca macar sa-l intelegi pe al meu. Stiu ca o sa vreau sa-mi iau scrisoarea inapoi, la fel de sigur cum stiu ca o sa apas butonul de send totusi. Nu-mi mai pasa ce se misca in visul meu, e neimportant. Nu mai vreau sa stiu, si nu vreau sa pun niciun titlu delirului astuia de 2 pagini jumatate. Mi s-a facut somn. Ceva fizic, concret, linistitor. Pot sa ma opun cat vreau, pot sa ma opun 2 zile, dar tot voi dormi pana la urma. E bine asa, e ceva firesc si real.

James Joyce a scris un roman de1000 de pagini a carei actiune se petrece intr-o zi. Imi inchipui ca nu e vorba numai de actiune in el. Nu e vorba de personaje, e vorba numai de el. Nu am citit cartea, nu am chef sa-i aflu visul. Probabil despre asta a scris, si nu e mare lucru. Poti sa diseci un vis de cateva minute sau de cateva clipe la nesfarsit, sa-l imbogatesti aiurea cu imagini si simtiri care nu au fost acolo. Dar despre visul tau… visul tau in general, lumea ta secreta, care ar trebui sa ramana asa…Nu e mare lucru sa scrii 1000 de pagini despre asta.

Nu am chef nici de incheiere. Vreau sa intrerup, nu sa inchei. Incheierea presupune o concluzie, si eu nu o am. Ma duc sa beau apa.

4 thoughts on “Cinci Minute

  1. …clar nu de tine si as mai adauga … “din pacate”. M-a pierdut textul din primele 3 propozitii …Sorry dar n-am reusit sa citesc …ochii mei refuza sa focalizeze…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *