Insemnari

Din aminitirile unui nebun

Filed under: Uncategorized — Gelu April 20, 2007 @ 23:49

Acum ceva timp eram in stare sa scriu…

Am întâlnit mai demult un suflet într-o pustietate de sentimente. Sufletul ăsta nu era nici mare, nici mic, nici mai rotund, nici mai patrat decât alte suflete. Era singurul. Asta era singura lui calitate în momentul acela. Şi sufletul acesta îl oglindea pe Dumnezeu, pe Dumnezeul din el. Am început să mi-l port aproape. Nu îl lasam să se îndepărteze, mă temeam că va dispărea, că se va evapora ca toate lucrurile bune din viaţa mea.

Am mai întâlnit odata un suflet. Era atât de mare, atât de frumos, atât de mare şi de rotund. Era îmbrăcat în haine albastre, făcute special pentru acel sufleţel. În el se oglindeau ochii mei, dacă te uitai atent la el mă puteai vedea. Unii ziceau că e sufletul meu, că doar eu aş putea avea un asemenea suflet de frumos. De fapt nimeni nu-mi zicea nimic. N-am arătat nimănui acel suflet de teamă să nu se îndrăgostească şi altcineva de acel suflet. Eram fericit alături de el până într-o zi.. Am vrut să-l văd în adevarata lui splendoare aşa că i-am cerut sufleţelului să-şi dea jos hainuţele albastre. Stiti ce se ascundea sub hainele albastre? Un gol albastru, sufletul acela frumos, mare, rotund nu era decătt un fir de nimic, o parte de Dumnezeu care nu-şi avea scopul.

Să revenim acum din nou la sufletul acela banal din pustietatea de sentimente. A început să-mi fie pe plac, era ce cautam şi, cel mai important era faptul că nu purta haine albastre. Era un suflet dezbracat. Mă temeam totuşi că în spatele banalitaţii se ascundea din nou nimicul. Imi era însa mult mai frică de sumbra posibilitate ca în spatele lui să se ascundă o adevarată frumuseţe, un suflet care să radieze, să emane în jurul său fericire şi adevăr. De asta îmi era cel mai frică, mă temeam că acest suflet banal mă va eclipsa pe mine, că eu voi sta mereu în umbra lui.

De atunci de când mi-am dat seama că voi deveni o victimă, că voi deveni nimic, am început să-l murdaresc. I-am facut un set de haine care-l faceau urât. A acceptat să le poarte deşi era foarte sărăcăcios în ele. Văzând că nu-i deajuns, am început să-i spun că nu merita denumirea de suflet, că face sufletele de ruşine, că el nu-i suflet, el e un simplu sentiment, cel mult o idee abandonată de alt suflet. El accepta toatre vorbele mele fară a spune nimic.

A venit şi ziua în care l-am văzut în splendoarea sa. O minunaţie de suflet, o adevarată parte din sufletul lumii, radia fericire si adevar. Adevarul a durut. M-am vazut în el aşa cum sunt: un cacacel de suflet care nu este decât o adunatură de resturi, un suflet care face degeaba umbră ideilor. Asta sunt eu: bătătura de pe călcâiul sufletului pe care l-am întâlnit în pustietate.

3 Comments »

  1. Wow!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
    Mi piacce….dar daca totusi ne-ai zice cine si de ce te-a facut asa de suparat pe viatza?
    :D:D:D:D:D:D

    Comment by Anonymous — April 21, 2007 @ 04:11

  2. Long time ago… pe vremea cand mai credeam si eu in suflete albastre si in pustietati de sentimente…

    Comment by Anonymous — April 21, 2007 @ 06:23

  3. ultima propozitie imi place cel mai mult

    Comment by Anonymous — April 21, 2007 @ 11:48

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment